MĂNĂSTIREA CHIAJNA

Nu departe de fostul depozit de gunoi al cartierului Giulești-Sârbi  din București se află domeniul Mânăstirii Chiajna. Până în 1990 era locul de joacă al puradeilor din zonă. Joaca s-a stricat când depozitul a fost mascat de un strat de pământ, iar mânăstirea a rămas mai singură ca niciodată. În jurul ei s-au născut o groază de legende, care au devenit sursă de inspirație pentru istorici, fotografi sau realizatori de documentare.

Mânăstirea a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, și urma să fie unul dintre cele mai importate lăcașuri de cult ale vremii. Dar ceva n-a mers conform planului. Pe nepusă masă, încă dinainte ca preoții s-o sfințească, au venit turcii și au bombardat-o. Au crezut că e o cetate. Poate și-au cerut scuze după, dar ghinionul a bătut din nou la ușa bisericii. O ciumă cumplită s-a abătut peste întreaga zonă, iar mânăstirea a fost părăsită, ba chiar se spune că mitropolitul Țării Românești, Cozma, a murit din această cauză între zidurile ei.

Astfel s-a transformat dintr-un potențial lăcaș de cult, în unul dintre cele mai vânate obiective abandonate ale Bucureștiului. În 1995 aici s-au filmat câteva scene din filmul Craii de curtea veche, dar și arhicunoscutul și controversatul documentar București 13. Desigur, nici maneliștii n-au pierdut ocazia să tragă aici câteva video-clipuri.

Ei bine, astăzi lucrurile s-au mai schimbat la Mânăstirea Chiajna. Din 2011 arhiepiscopia a luat în primire ruina. Acum este împrejmuita de un gard, iar în fata ei s-au ridicat câteva chilii. Buruienile au dispărut, iar întreaga mânăstire a fost dotată cu accesorii divine. În sfârșit a avut loc promisa sfințire! Și ca tacâmul să fie complet, cum am ajuns am fost întâmpinat cu un „Doamne-ajută!” din partea unui ins care ieșea zâmbind pe poartă.

Vizitatori sunt, femei cu batic în cap care se închină, fac plecăciuni adânci și sărută icoanele.

Cu preotul am avut o discuție încordată și scurtă, când se apropia de noi. L-am întrebăm dacă se urmărește refacerea monumentului. 

În zidul de la răsărit ferestrele și crăpăturile lor au conturat forma unei lumânări. În nopțile cu lună plină un mit spune că se aude clopotul bătând, deși turcii l-au aruncat pe vremuri în Dâmbovița. Se zvonește și că apar și dispar chipuri pe fațada mânăstirii, amănunt  pe care l-am cercetat ca s descoperim adevărul.

Într-adevăr, apar chipuri de fetițe și ciuperci atomice. Zidurile mânăstirii sunt pline de semnăturile unor vechi oaspeți. Și, cum bine am văzut, gașca s-a mărit, așa că au apărut și alte chipuri în peisaj.

Clădirea arata de-a dreptul înfiorător, mai ceva decât ruinele vechilor castele medievale. După ce turla mânăstirii a căzut la cutremurul din ’77, cârduri de ciori au început să plonjeze necontenit prin noua gaură formată.

Iubitorii de alpinism obișnuiau și ei să vină pe-aici să se cațere pe zidurile mânăstirii, dar de când cu părintele nu prea o mai pot face. Dar, în caz de obrăznicie maximă, doritorii de adrenalină sunt rugați să accepte binecuvântarea. Nu de alta, dar au fost cazuri de accidente, cum ar fi cel în care un tânăr și-a rupt coloana, mâna și piciorul, toate trei deodată. Aproape zilnic cad cărămizi din cauza trenului ce trece la nici zece metri distanță.

Dar mai presus de orice, dacă ajungi acolo, sfatul meu e să nu ratezi apusul. Oricât de goală și rece ar fi, întreaga mânăstire se umple de o lumină caldă, iar uneori și pietrele vorbesc.

Zăcea acolo asemeni unui trup bătrân și gârbovit. Nimic nu trăda speranța că va suporta o renovare.