România, aşa cum o cunoaştem acum, este compusă din nouă regiuni istorice

România, aşa cum o cunoaştem acum, este compusă din nouă regiuni istorice. După lupte de secole, purtate pentru autonomia fiecărei regiuni şi pentru mândria locală, cele nouă mici state se unesc în 1919 şi formează România Mare, un vis mocnit timp de sute de ani.

Fiecare teritoriu istoric al României are povestea şi actorii lui, însă toate au în comun dorinţa, coagulată de-a lungul secolelor, de a face parte dintr-o singură ţară, unită sub cupola României Mari.

Denumirea regiunii istorice care este împărţită astăzi între România, Serbia (Banatul Sârbesc) şi o foarte mică parte din Ungaria, vine de la conducătorii comitatelor din zonă, numiţi bani.

Complexitatea Banatului este mult prea mare pentru a vorbi despre această regiune într-un singur articol, chiar şi atunci când îţi doreşti să prezinţi etimologia numelui ei. Zeci, sute de scriitori, istorici, oficiali sau călători au povestit mereu despre o regiune fabulousă, aflată la graniţa dintre Occident şi Orient, mereu o zonă purtătoare de cultură şi civilizaţie europea

Numele de Banat provine de la banii care conduceau comitatele de granită. În perioada dominaţiei Coroanei Maghiare au fost numite „banaturi” toate aceste comitate, conduse de un ban: Banul de Severin, Banul de Belgrad, Banul de Sabăţ.

Denumirea s-a limitat mai târziu la actuala provincie „Banat” de Timişoara.

Iniţial, numele regiunii Banatului se leagă de Severin, Banatul de Severin şi de succesorii istorici ai acestuia

Banatul de Lugoj-Caransebeş, şi Banatul de Timişoara, formaţiuni politice, militare şi administrative cu rolul de marcă în cadrul sistemului defensiv antiotoman.

Banatul de Severin a fost organizat de Regele maghiar Andrei al II-lea (1205–1235) încă din 1228, ca o regiune înfiinţată la hotarele Ţaratului româno-bulgar pentru paza graniţei Regatului maghiar şi restabilirea influenţei Bisericii latine în regiune. În această periaodă, sunt pomenite Banatul de Severin, Banatul de Belgrad şi Banatul bulgăresc 1365.



Temişana pentru români

Pentru prima dată numele de Banatus Temesvariensis sau Banatus Temesiensis a fost folosit în rapoartele lui Luigi Ferdinando Marsigli din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea şi în textul tratatului de pace de la Karlovitz (1699). Pentru români, regiunea a mai fost cunoscută şi sub denumirea de Temişana.

Regiunea a constituit o parte unitară, componentă a Regatului Ungariei, apoi, din secolul al XVI-lea, a Imperiului Otoman, după care a fost înglobat spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în Arhiducatul Austriei, devenit Imperiul Austriac. După 1867, a făcut parte din partea maghiară a Imperiul Austro-Ungar, iar în urma Primul Război Mondial, Banatul a fost împărţit pe linii etnice între cele trei state naţionale ale căror etnii locuiau zona, Iugoslavia, România şi Ungaria.

Proclamarea Republicii Bănăţene în anul 1918, a fost o încercare de păstrare a unităţii Banatului multietnic şi multiconfesional, eşuată însă din cauza promisiunilor făcute înainte de război de Antantă României şi a pretenţilor teritoriale emise de Serbia.

“Deşi aflat – din nou – la o margine de imperiu, Banatul începe să fie perceput nu ca un capăt de lume, nu ca o “Terra incognita” barbară, ci, treptat, ca un Pământ al Făgăduinţei, o “Terra Nova”, Mica Americă, ba chiar ca un Eldorado. Evident, aceste sintagme idealizează şi chiar idilizează un ţinut de a cărui sălbăticie şi inospitalitate îşi aduc aminte doar primii călători şi colonişti. Nu e mai puţin adevărat însă că, de atunci până azi, Banatul a devenit ţinta a sute de mii de oameni porniţi de la casele lor în căutarea bunăstării, cu un gust al riscului şi chiar al aventurii spre un ţinut îndepărtat şi necunoscut, chiar dacă nu aurul era principala sa bogăţie. Aşa s-au întâlnit de-a lungul timpului, au coabitat, s-au recunoscut şi acceptat, au comunicat şi au învăţat câte ceva unele de altele, au cooperat, iar uneori s-au solidarizat, peste 20 de etnii şi grupuri etnice (în configuraţii variabile de la o epocă la alta): români, sârbi, germani, maghiari, evrei, ţigani, slovaci, croaţi, bulgari, ucrainieni, polonezi, italieni, turci, tătari, cehi, greci, armeni, francezi, ruşi, arabi. 8 este numărul confesiunilor (ortodoxă, romano-catolică, greco-catolică, luteran-evanghelică, reformat-calvinistă, iudaică, neo-protestantă, islamică) în care aceste comunităţi s-au manifestat şi se manifestă religios, iar peste 20 numărul limbilor în care ele s-au exprimat şi se exprimă”, scrie Adriana Babeţi în volumul “Le Banat: un Eldorado aux confins”.



Politic nationalist a României de după Unire, cât de pe vremea dictaturii lui Ceauşescu,  a dus la plecarea masivă a germanilor şi evreilor, cât şi venirea coloniştilor din Moldova, Oltenia şi Ardeal. Astăzi, lucrurile s-au schimbat radical. Banatul de astăzi doar tânjeşte după cea care a fost în urmă cu 100 sau chiar de acum 50 de ani. Rămâne însă  un unicat sub aspectul potenţialului său de conflict pe baze etnice sau religioase: aproape de cota zero.

Care sunt graniţele Banatului

Banatul reprezintă provincia istorică situată în extremitatea sud - estică a entităţii teritoriale Mitteleuropa. Arealul Banatului, având aproximativ forma unui pătrat, are, ca limite naturale, la nord râul Mureş, la vest râul Tisa, la sud fluviul Dunărea, iar la est un traseu prin vestul Carpaţilor Meridionali şi prin sudul Carpaţilor Occidentali.

Banatul istoric însuma o suprafaţă de 28.526 km2. Diverse surse indică cifre uşor diferite de aceasta. La împărţirea provinciei, în 1919, României i-a fost atribuită o suprafaţă de 18.966 km² (aproximativ 2/3 din total), Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor 9.276 km², (aproximativ 1/3 din total), iar Ungariei 284 km² (aproximativ 1% din total).

În România, Banatul cuprinde tot judeţul Timiş şi Caras-Severin (cu excepţia comunei Băuţar, judeţul Arad, doar partea de la sud de râul Mureş, judeţul Mehedinţi, numai Baia Nouă, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Orşova şi Sviniţa. Câteva localităţi din arealul tradiţional bănăţean au dispărut sub apele lacului de acumulare Porţile de Fier. Judeţul Hunedoara - localităţile Sălciva şi Pojoga

În Serbia, partea situată la est de Tisa a provinciei Voivodina: Districtul Banatul de Nord, Districtul Banatul Central, Districtul Banatul de Sud precum şi în Serbia central (zona numită Pancevacki Rit, formând partea din stânga Dunării a municipalităţii Palilula, inclusă zonei metropolitane Belgrad.

În Ungaria există doar o mică părticică din comitatul Csongrád şi anume partea situată în unghiul sudic format de râurile Tisa şi Mureş, până la frontiera de stat cu România şi Serbia.

Analele istoriei sunt unanime: regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră, fosta Scythia Minor, îşi trage numele de la conducătorul bulgar Dobrotici.

Despotul Dobrotici a domnit la mijlocul anilor 1300, între 1347 şi 1386. El era fiul boierului Balica, primul conducător care şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul Bizantin.

Principatul era cunoscută atunci ca Ţara Cavarnei, care se întindea de la Munţii Măcinului până dincolo de Varna. Sub stăpânirea lui Dobrotici, regiunea s-a dezvoltat ajungând până la Gurile Dunării.

Strategul a încheiat alianţe importante, a dus bătălii de success şi a reuşit să aşeze Dobrogea pe harta Balcanilor datorită poziţiei sale strategice.

După moartea sa, conducerea a fost preluată de fiul său Ivanco, care a fost ucis în lupta cu otomanii de la 1388. La scurtă vreme, domnitorul Mircea cel Bătrân (1386 - 1418) avea să unească Dobrogea cu Ţara Românească.

După dispariţia marelui domnitor, Dobrogea a intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman unde avea să rămână timp de 450 ani.

Numele şi l-a păstrat însă neschimbat, în amintirea conducătorului de suflet. O statuie a lui Dobrotici poate fi văzută la Bazargic, oraşul Dobrici de astăzi.

Capitala Dobrogei româneşti este Constanţa, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, care ocupă partea de sud a regiunii.

Aşa vedeau, pe hârtie, oamenii secolului al XVI-lea Transilvania. Hartă din 1566.  

Istoricii spun că originea numelui „Ardeal” este încă una controversată, deşi există o părere dominantă care spune că termenul care stă în spatele acestui cuvânt este Erdély, care se traduce prin „peste pădure”. Iar „Erdély” este legat de „Transilvania”, amândouă desemnând acelaşi lucru.

Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul celei mai vechi universităţi din Transilvania, Babeş-Bolyai, susţine că unii specialişti vorbesc despre o veche rădăcină indoeuropeană, "ard-", aflată în unele toponime tradiţionale, cum ar fi numele Munţilor Ardeni (din regiunea franco-belgiană), care să stea la originea cuvântului „Ardeal”, însă majoritatea istoricilor sunt de părere că numele de Ardeal provine din ungurescul Erdély, folosit constant de autorităţile de limbă maghiară de-a lungul secolelor de dominaţie a Ungariei.

„Elita românească a preferat mereu, mai ales din secolul al XVIII-lea încoace, numele latin de Transilvania, foarte apropiat de spiritul limbii române, limbă de origine latină. Numele Transilvaniei nu este antic, cum ar părea să indice forma sa latină, ci provine din Evul Mediu”, afirmă istoricul Ioan Aurel Pop.

Acesta mai subliniază că numele „Ardeal” este legat indisolubil de acela de „Transilvania” (forma cea mai veche este „Ultrasilvana”, cu exact acelaşi sens), deoarece ambele înseamnă exact acelaşi lucru: „peste pădure” sau „dincolo de pădure”.

Istoricii au combinat sensul celor două cuvinte – Ardeal şi Transilvania - cu datele istorice din sursele referitoare la anii 900 (d. Hr.) şi au ajuns la o concluzie pe care o prezentăm sub forma unei poveşti.

„După raidurile de pradă asupra ţării conduse de ducele Menumorout şi după închinarea acestuia către ducele ungar Arpad, cetele ungurilor atacatori au pus populaţia locală de la marginea de est a Crişanei să construiască întărituri (din pietre şi trunchiuri de copaci) de graniţă, fiindcă marea pădure ce le stătea în cale (codrul Igfon) ascundea secrete potenţial periculoase.
La scurt timp, comandantul ungur din Crişana a trimis o iscoadă să vadă ce este "dincolo de pădure", adică în interiorul arcului Carpaţilor; iscoada s-a întors cu vestea că "ţara de dincolo de pădure" este locuită de români şi slavi, asupra cărora domnea ducele român Gelou; (...).
Folosind des acest nume de "dincolo de pădure" şi necunoscând cum numeau ţara respectivă propriii locuitori români şi slavi, s-a impus treptat în Ungaria denumirea de "erdeu elw" (=peste pădure), pe care, ceva mai târziu, notarii au tradus-o în latineşte, în scris, exact (=ultra sau trans silvam).
În Evul Mediu nu se scria în limbile vorbite, ci în cele considerate sacre, de cultură ori de cancelarie”, explică Pop.

În plus, academicianul subliniază că numele iniţial de "peste pădure" nu s-a referit la întreaga regiune intracarpatică (adică la voievodatul Transilvaniei de mai târziu), ci numai la zona sa de nord-vest, de pe văile Someşurilor, unde domnea Gelu.
Iar după secolul al XVI-lea, când teritoriul „ţării transilvane” s-a dublat - prin adăugarea Banatului (întreg, la început), Crişanei, Sătmarului, Maramureşului etc.- şi când s-a format Principatul Transilvaniei, numele de Transilvania s-a extins şi mai mult.

Numele de „Transilvania” s-a generalizat apoi şi în celelalte limbi moderne, cu excepţia germanei care foloseşte denumirea istorică de „Şapte Cetăţi” (Siebenbürgen).

„Ardeal şi Transilvania au însă, cum spuneam, acelaşi înţeles. Prin urmare, şi cuvintele îşi au istoria lor…”, încheie academicianul.           

Despre frumuseţile Transilvaniei s-au scris şi s-au vorbit multe, însă unul dintre cele mai reuşite documentare despre această regiune este "Wild Carpathia".

„Ţara Maramureşului“ a apărut pentru prima dată într*un document din 1299 FOTO: Arhivă

Maramureşul este una din regiunile României cu o etimologie vastă. Nici până astăzi istoricii nu pot să spună cu exactitate care a fost punctul de plecare ce a dus la alegerea termenului de „Maramureş“. Chiar dacă „Tara Maramureşului“este un termen întâlnit prima dată în 1299, există variante etimologice care duc cu mult înaintea secolului XIII.

Una din teoriile plauzibile, şi cea mai plauzibilă după spusele istoricilor, este că denumirea judeţului nostru se trage de la numele a două râuri importante: Mara şi Mureş. Cu toate acestea, această variantă a fost combătută de-a lungul anilor de diferite persoane care au arătat că distanţa dintre cele două râuri este mult prea mare pentru ca această teorie să fie luată în calcul.

 

O altă teorie vizată de istorici cu privire la numele de Maramureş se leagă de: Mara + murus (zid de piatră). Potrivit acestei variante, numele ţinutului ar fi fost dat de cei care veneau dinspre sud, ca fiind “ţara străbătută de râul Mara şi înconjurată, ca o cetate, de pereţi (murus) de piatră (munti)”, adică Maramurus. “Mur” (“mururi”), cu sensul de “temelia casei” sau “zidul de sub casă”, a fost atestat în Berbeşti şi Săpânţa în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

 

O teorie propusă de Mihaly de Apşa este cea pornită de la cuvântul: Marmură, Marmure > mar(a)mure. Această variantă provine de la derivarea din cuvântul “marmure”, cu un “a” intercalat, precum în cazul “arma” > “aramă”. Argumentul constă în existenta unor cariere de marmură la Borsa, Săcel, Repedea etc. 

 

O altă interpretare interesantă este dată de unguri, care încearcă să derive numele din cuvântul unguresc: „mar ma rossz“(azi e rău), iar evreii din cuvântul ebraic: „marmaraiş“, forma superlativă a adjectivului mar-amar.

Bucovina mare cuprinde teritorii nu doar din România, ci şi din Ucraina

Partea de nord a Moldovei este cunoscută sub denumirea de Bucovina, dar destul de puţini oameni ştiu cum s-a ajuns aici, mai ales că pe vremea lui Ştefan cel Mare ţinutul era cunoscut ca Ţara de Sus.

Bucovina este un ţinut destul de mic de pe actualul teritoriu al României şi se referă la partea de nord a Moldovei, sau Ţara de Sus, cum era denumită în perioada medievală.

Mai exact, este vorba de o parte a judeţului Suceava, restul ţinutului cunoscut sub denumirea de Bucovina aflându-se pe teritoriul Ucrainei.

Ţinutul a primit această denumire din partea habsburgilor, încă înainte de anexarea din 1775. În traducere, din germană, Bukow Land înseamnă Ţara Fagilor.

Ulterior, prin românizare s-a ajuns ca ţinutul să capete numele cunoscut şi astăzi, respectiv Bucovina. Denumirea a fost dată de austrieci deoarece în acest ţinut erau foarte multe păduri, în special de fag, ceea ce i-a impresionat pe reprezentanţii imperiali de la Viena.

Partea din Bucovina aflată acum pe teritoriul României reprezintă doar o parte a ducatului pe care Imperiul Habsburgic l-a anexat acum mai bine de 235 de ani.

La finalul Primului Război Mondial, pe 28 noiembrie 1918, reprezentanţii din Bucovina au votat pentru unirea cu România. Nu a fost să fie decât o unire vremelnică, pentru că după Dictatul de la Viena, o parte a acestui teritoriu, Bucovina de Nord, a fost anexată URSS-ului.

A revenit pentru o scurtă perioadă în graniţele României, dar la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial a rămas definitiv la sovietici. După scindarea URSS, Bucovina de Nord şi cel mai important oraş al Bucovinei, Cernăuţi, a intrat în administrarea Ucrainei, acolo unde se află şi în prezent.

Practic, „Ţara Fagilor” din România de astăzi este doar o parte din ceea ce au preluat austriecii în 1775 şi pe care au denumit-o Bukowina. 

Hartă a Valahiei, datată din Secolul al XV-lea.

La sfârşitul secolului al XIII-lea, Voievodul Basarab profita de criza politică din Imperiul Otoman şi de dispariţia dinastiei Arpadiene din Ungaria reuşind să îi adune pe stăpânii feudali sub cupola teritoriului Munteniei, care avea să formeze, câţiva ani mai târziu, alături de regiunea  Olteniei “Ţara Românească”.

Profitând de schimbările marilor puteri din Europa acelor vremuri, voievodul Basarab decide să scape de presiunile regilor macedoneni şi să înfiinţeze, cu ajutorul feudalilor valahi, teritoriul Ţării Româneşti, compus din ţinuturile Olteniei şi ţinuturile Munteniei.

De la sud de Carpaţi şi până la Dunăre, pe câmpiile Valahiei, locuia la acea vreme populaţia Geţilor. Istoricul grec Herodot descria în scrierile sale acest popor ca fiind “cei mai bărbaţi, şi mai drepţi dintre traci". 

Prima atestare documentară a regiunii Muntenia apare în cronicile domnitorilor moldoveni de la sfârşitul secolului XIII. Regiunea este descrisă ca o întindere foarte mare de păduri, cu o populaţie nu foarte numeroasă, concentrată în special în zona de deal şi de munte a teritoriului.

Pădurile vaste ale Teleormanului şi ale Vlăsiei, care se întindeau de la Olt şi până în Bărăgani, formate în mare din vegetaţa de stepă, erau mărginite la sud de  zonele mlăştinoase ale Dunării şi la nord de Carpaţi. Aceste ţinuturi ofereau resurse naturale extraordinare locuitorilor şi funcţionau ca un scut împotriva cotropitorilor.  

Domnia lui Basarab I (1310 – 1352) este considerată parioada formării Principatului Medieval al Ţării Româneşti, prima formă de organizare statală de la baza României actuale.

Până în secolul al XVIII-lea, întregul teritoru al Ţării Româneşti, se numea Muntenia şi îngloba şi teritoriul Olteniei. Începând cu anul 1770, când capitala regiunii se mută la Craiova şi este simţită o influenţă puternică din partea Imperiului Habsburgic, teritoriul Olteniei începe să fie perceput ca o regiune istorică distinctă.

Regiunea Olteniei şi-a modificat structura de-a lungul istoriei...

Denumirea regiunii istorice Oltenia îşi trage rădăcinile din perioada Basarabilor, de unde şi numele atribuit provinciei de „leagănul dinastiei Basarabilor”. Etimologia numelui regiunii provine, aşadar, din zorii secolului XV, şi a reprezentat, de-a lungul secolelor, judeţele din stânga râului Olt, pentru ca, ulterior, să cuprindă judeţe de ambele părţi ale Oltului.

Regiunea istorică Oltenia şi-a schimbat componenţa, pe parcursul istoriei de mii de ani a României, şi a fost, la un moment dat, una dintre cele opt regiuni ale ţării, pentru ca, apoi, cifra să crească la nouă şi chiar zece, în funcţie de cei care s-au aflat la conducere. Regiunile în cauză erau cunoscute şi sub numele de “ţări”. Regiunea istorică Oltenia este regiunea „primului uscat continental, geologic al regiunilor carpatice, în care neamul românesc şi-a păstrat şi etnicitatea şi graiul cel mai curat. În fine, Oltenia este şi regiunea în care specificul românesc, în port, credinţă şi cultură, apare în cea mai curată şi caracteristică formă” (Popescu Voiteşti, 1943, p. 189), caracteristica sa dominantă fiind „întâlnirea aci, a Muntelui cu Dunărea, cele două axe care au condiţionat, din vremi depărtate, istoria elementului autohton din Carpaţi” (Donat, 1943, p.299).

“La bază, regiunea istorică Oltenia a cuprins doar judeţele din stânga râului Olt: Dolj, Vâlcea, Mehedinţi şi Gorj. Judeţul Olt a fost alăturat numelui regiunii mult mai târziu, lucru puţin ştiut, din păcate, în ziua de astăzi. Râul Olt era graniţa, de fapt, dintre regiunile Oltenia şi Muntenia, cea din urmă cuprinzând, iniţial, judeţul Olt în componenţă, alături de Argeş, Teleorman, Dâmboviţa, Giurgiu, Ilfov, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomiţa, Călăraşi. Din punct de vedere geografic, Oltenia este situată între Dunăre, culmile Carpaţilor Meridionali, culoarul Timiş-Cerna şi, desigur, râul Olt. În prezent, Oltenia reprezintă provincia situată în partea de sud-vest a ţării şi are în componenţă judeţele: Dolj, Gorj, Olt, Vâlcea şi Mehedinţi. Tot aici a intrat şi judeţul Romanaţi, cu capitala la Caracal, dar acest lucru nu a mai fost valabil din 1950, odată cu reforma administrativ-teritorială ce a desfiinţat şi înglobat Romanaţiul în judeţul Olt de astăzi”, a declarat Aurelia Grosu, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean Olt.

Vâlcea – primul judeţ al ţării

Pe teritoriul Olteniei locuiau înainte de cucerirea romană mai multe triburi geto-dacice. Printre acestea pot fi enumeraţi: pelii (Pelendava), sucii (Sucidava) şi burii (Buridava). Tot pe acest teritoriu au existat multe aşezări celtice. În secolul I î.e.n, Oltenia a aparţinut Regatului Dac condus de Burebista, iar între 101 - 271 a fost sub stăpânire romană. Oltenia a continuat legătura directă cu Imperiul Roman şi după retragerea aureliană, iar împăratul Constantin cel Mare a construit un pod peste Dunăre - la Corabia, al cărui pilon de cap de pod poate fi văzut şi azi de pe malul românesc.

În perioada medievală, Oltenia este parte integrantă a Ţării Româneşti, având o notă distinctă în raportul puterii, prin Marea Bănie din Craiova. Regiunea era administrată de un ban – al doilea om după voievod, motiv pentru care este cunoscută şi sub denumirea de “Banatul Craiovei”. Primul judet din România a fost Vâlcea. Teritoriul Olteniei a făcut parte, iniţial, din Banatul de Severin. Acest spaţiu a fost cunoscut şi sub denumirea “Banatul Craiovei”, “Bănia Olteniei” sau “Bănia Craiovei”, municipiul Craiova fiind supranumit şi astăzi “Cetatea Băniei”. În anul 1718, provincia Oltenia intră sub stăpânirea habsburgică, în urma tratatului de la Passarovitz, aceştia numind-o “Kleine Walachei” (Valahia Mică).

Dar de unde vine numele regiunii?... Istoricii sunt cât se poate de siguri aici: denumirea vine de la râul Olt (ce a dat şi numele judeţului Olt), considerat punctul de reper principal în sudul ţării, care, în plus, delimita perfect regiunea Olteniei, de Muntenia.

Unii istorici împart teritoriul ţării în zece regiuni istorice: Banat, Crişana, Maramureş, Ardeal, Bucovina, Moldova, Basarabia, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. În perioada interbelică, regiunea Olteniei avea o suprafaţă de 24.095 kmp, mai mică, de exemplu, faţă de Muntenia, care era de două ori mai întinsă - 52.486 kmp.

Chipul sculptat al lui Decebal – cea mai mare statuie în piatră din Europa

Regiunea Olteniei se identifică faţă de celelalte provincii istorice ale ţării, după cum se arată şi în lucrarea “Oltenia – microdestinaţie pentru turismul balnear şi cultural” coordonată de Aurelia-Felicia Stăncioiu, prin unicitatea culelor, „simboluri ale fortificării pentru apărarea pământului” (Theodorescu, 2003, p. 3), cum sunt cele de la Măldăreşti, Groşerea, Cula Greceanu, Glogova, Cula lui Cuţui, Cula lui Cornoiu sau Cula lui Tudor Vladimirescu, Casa Glogoveanu sau Casa lui Anton Pann, dar şi castrul Roman Drobeta, Băile romane, podul lui Traian - care „a legat la un loc capetele lanţului carpatic, rupt de Dunăre. (…) De aici, din Banatul Olteniei, pornesc Basarabii – marca Olteniei.

                             

Tot în această zonă, lângă oraşul Orşova, se pot admira chipul lui Decebal sculptat în munte – un fel de Rushmore românesc, „cea mai mare statuie în piatră din Europa, cu doar şase metri mai mică decât Statuia Libertăţii din New York, dar cu opt metri mai mult decât monumentul lui Christos din Rio de Janeiro” (prelucrat după Neacşu et al., 2009, pag. 284) sau privelişti de neuitat de pe Transalpina („Drumul regelui”), care face legătura între Oltenia şi Transilvania, sau ruinele cetăţii Ada Kaleh (ridicată în antichitate în cotul pe care îl face Dunărea între Gura Văii şi vechea Orşovă, aproape de vărsarea râului Cerna în Dunăre, supranumită “Raiul de pe Dunăre” şi inundată de comunişti în 1970 pentru construirea barajului de la Porţile de Fier), de a cărei frumuseţe „au rămas fermecaţi Hans Christian Andersen şi Alexander Korda” (Ţuţui, 2010, pag. 8) şi ai cărei locuitori - turcii, erau „vestiţi producători de ţigarete şi de alte produse purtând marca îndeletnicirii lor”: rom, cafea la nisip, bragă, rahat, halva, baclavale, peltea, ciubuce, narghilele etc. (prelucrat după Roman I., 2005, pp. 64-65).

1/6

Evocat în operele marilor scriitori ai literaturii române, Bărăganul îşi trage numele dintr-un cuvânt turcic, „Buragan“, care înseamnă  vârtej, furtună sau vifor.

„Grânarul patriei“, Bărăganul, are un nume adânc cufundat în istorie. Cercetările istorice au scos la iveală faptul că toponimia acestui ţinut are fie origini pecenego-cumane, fie turcice sau arabo-persane. Într-un articol semnat de profesorul de istorie Vitalie Buzu pentru revista culturală ialomiţeană Helis, acesta explică pe larg provenienţa numelui de Bărăgan.

„C.C.Giurescu şi C.Ştefănescu apreciau că termenul se datorează vechiului cuvânt turcic «Buragan» care înseamnă vârtej, furtună, vifor o trăsătură a climatului specific ţinuturilor de stepă (...) numele de Bărăgan este de origine arabo-persană şi pătrunde în limba română prin filieră otomană, însemnând «câmp întins, neroditor» (...)“, consemna în paginile revistei Helis profesorul de istorie Vitalie Buzu.

Ţinutul Bărăganului este evocat şi în operele marilor scriitori ai literaturii române. „Ciulinii Bărăganului“ este numele romanului scriitorului Panait Istrati, în care autorul prezintă obieciurile şi tradiţiile specifice zonei de câmpie.

Dragoş Vodă în luptă cu zimbrul, grup statuar ridicat în centrul oraşului Câmpulung Moldovenesc FOTO Adevărul

Istoricii au elaborat numeroase teorii privitoare la constituirea provinciei Moldova şi la etimologia acestui nume, însă legenda voievodului Dragoş Vodă şi a căţelei sale, Molda, s-a întipărit în mentalul colectiv şi tinde să fie considerat momentul iniţial în constituirea regiunii.

Teoriile istoricilor cu privire la începuturile regiunii Moldova sunt întemeiate în baza unor cronici din secolelor XIV-XV.

Potrivit acestora, primul conducător al regiunii ar fi Dragoş, un voievod care a stăpânit actualul teritoriu al Maramureşului şi care a fost trimis de regele ungar să facă ordine peste munţi într-o zonă controlată de tătari.  

Istoricul Pavel Parasca susţine că bătălia cu tătarii şi întemeierea Moldovei a avut loc în 1285 în timpul regelui ungar Vladislav al IV-lea zis Cumanul (1272-1290). Atunci tătarii au fost împinşi peste Nistru, spre nordul Mării Negre şi a regiunii Crimeea. Pentru a-i ţine departe de Moldova şi de Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca Marchiz, la conducerea noii mărci numite Moldova, care avea reşedinţa la Baia.

Venirea în Moldova a lui Dragoş, rămas în istorie sub numele "descălecătorul", a fost însă mult mai frumos "colorată" două secole mai târziu. În Cronica Anonimă a Moldovei, Dragoş apare ca un voievod care a ieşit la vânătoare şi a urmărit un zimbru din Maramureş până în Moldova, a găsit că regiunea este frumoasă şi a populat-o cu oameni de-ai săi. În cursul aceleiaşi partide de vânătoare, căţeaua voievodului, pe numele său Molda, s-a înecat în râul care traversează regiunea, motiv pentru care Dragoş a botezat apa Moldova. 

În unele copii ale cronicilor lui Grigore Ureche precum şi ale lui Miron Costin, scrie că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramureş şi a descălecat în Moldova "în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova, gonindu-i peste Nistru".

Istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid.

O altă teorie arată că numele Moldova derivă de la cuvintele din limba dacică molta ("mult" în latină) şidava (cetate sau apă).

Bogdan Petriceicu Haşdeu, la fel ca majoritatea filologilor şi istoricilor români susţin că denumirile râului şi principatului provin din termenul de origine germanică mulde (adică "scobitură", "carieră" sau "culoar de scurgere").

O minoritate a istoricilor afirmă că denumirea ar fi fost dată de bastarni, dar ea nu apare în documente decât în secolul XIV, odată cu sosirea în zonă a meşterilor mineri saşi şi cu apariţia cetăţii Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, cetate a cărui nume înseamnă în româna arhaică acelaşi lucru ca şi "mulde" în germana veche.