Descoperiri incredibile: Liniile Nazca din Peru isi etaleaza secretele

Mistere neelucidate

Oamenii de ştiinţă nu au reuşit încă să risipească misterul „Liniilor Nazca". După cum scria Albert Einstein, „cel mai frumos sentiment din lume este dat de mister. Cel care n-a cunoscut această emoţie are ochii închişi". De peste 70 de ani, cercetătorii încearcă să înfrângă imaginaţia poeţilor şi a romancierilor. Arheologii şi căutătorii de mistere în natură au alergat către acest loc devenit un fel „misterul camerei galbene".

"Liniile Nazca", cum au fost supranumite, care i-au intrigat pe arheologi, antropologi şi orice alte persoane fascinate de culturile străvechi, reprezintă o serie de geoglife localizate în deşertul cu acelaşi nume, la suprafaţa unui platou arid, care se întinde pe o distanţă de 80 km, între oraşele Nazca şi Palpa, din Peru. Aici se întâlnesc sute de reprezentări de diverse complexităţi, de la simple linii, la forme stilizate de păsări, maimuţe, păianjeni, peşti, rechini, lame şi şopârle, totul la o scară de-a dreptul gigantică. Se crede că au fost create de cultura Nazca, între anii 200 î.Hr. şi 700 d.Ch.

Despre descoperirile enigmatice din deşertul Perului relatează importante publicaţii de artă şi ştiinţă. Astfel, „National Geographic" acordă un amplu spaţiu acestor misterioase desene din deşertul sudului Perului, cărora valuri de cercetători le-au dat diverse interpetări. Ele au fost explicate fie ca drumuri incaşe sau planuri de irigaţii, fie ca imagini menite să fie admirate sau piste de aterizare pentru navele extratereştrilor. În deşertul din sudul Perului, figurile întinse, gravate pe pământ au stârnit uimirea călătorilor din avioane încă din timpul când au fost văzute prima oară în 1920.

Liniile Nazca vazute de NASA

Misterioase şi enigmatice, desenele din Nazca au fost, la început, sursa multor speculaţii exagerate. Cu timpul însă, teorii avizate au început să vadă lumina.

După cel de al Doilea Război Mondial, doctorul în matematică Maria Reiche, care şi-a închinat aproape toată viaţa cercetării curioaselor desene peruane, a făcut primele studii asupra geoglifelor. Ea a propus ipoteza conform căreia autorii lor stăpâneau savant arta măsurătorilor şi a transpunerii lor pe teren la scară impozantă. Liniile fuseseră trasate pe pământul de culoare gălbuie cu ajutorul unui strat subţire de pietre închise la culoare. Maria Reiche considera că, înainte de a executa asemenea opere monumentale, indienii dispuneau de machete. Totuşi, cercetătoarea era convinsă că desenele nu puteau fi executate decât dacă popoarele locale cunoşteau taina zborului. Mai târziu, americanul Bill Sporer a pornit în soluţionarea enigmei de la iscusinţa populaţiei Nazca în arta ţesăturilor. Din examinarea microscopică a patru bucăţi de ţesătură descoperite în apropierea desenelor din pustiu, a reieşit că vechii peruvieni foloseau în textilele lor o urzeală mai bună decât cea folosită astăzi la confecţionarea pânzei de paraşută şi mai solidă decât cele folosite pentru aerostate. A luat naştere Proiectul Nazca-Palpa, un studiu multidisciplinar asupra populaţiilor străvechi din regiune, urmărind să descopere cauzele dispariţiei acestei civilizaţii, cât şi semnificaţia desenelor stranii pe care le-a lăsat în urma sa, în nisipul deşertului.

Alţi cercetători sunt de părere că Liniile Nazca ar fi cărări ce alcătuiesc traseul unui pelerinaj religios sau piste de aterizare pentru extratereştri.

La capătul multora dintre liniile drepte ale desenelor s-au găsit gropi circulare, cu diametrul de aproximativ 10 metri, umplute cu pietre înnegrite de foc. Împreună cu reprezentarea unor obiecte plutitoare pe ceramica Nazca, toate au condus la ideea că în aceste locuri s-ar fi putut aprinde focuri pentru a încălzi aerul dintr-un balon şi a-l înălţa. Anul 1975 aduce cu sine şi efectuarea unui experiment, pe baza ipotezei lui Sporer, când, folosindu-se materiale şi tehnici accesibile popoarelor din Nazca, s-a procedat la realizarea unui balon cu aer cald. După ce a fost aprins un foc sub el, s-a ridicat cu cei doi piloţi din nacelă, confirmând posibilitatea ca locuitorii din Nazca să fi cunoscut arta zborului. Desigur, există şi propuneri mai excentrice, menite să explice formarea desenelor, Erich von Däniken, susţinător fervent al ideii existenţei civilizaţiilor extraterestre, fiind unul dintre emitenţii lor de vază. Acesta vede în Valle de Palpa un aerodrom al extratereştrilor, care ar fi dirijat din avion efectuarea desenelor sau le-ar fi realizat cu ajutorul razelor laser. Ele ar fi servit drept repere de navigaţie. Teoria este însă respinsă cu tărie de către Maria Reiche, care nu poate accepta că prezumtivii vizitatori din cosmos se aflau la un nivel atât de primitiv încât să fi pus în acest scop pietre.

Figură de astronaut

Pista de aterizare a zeilor

Mâna care a trasat liniile din deşertul Nazca şi din pampasul Jumana din Peru, ce se întind pe mai bine de 480 de kilometri pătraţi, rămâne în continuare învăluită în mister. Privite din cer, cele 800 de linii drepte şi cele 300 de figuri geometrice de la Nazca se îmbină pentru a crea diverse figuri: păsări, o maimuţă, un păianjen, o orcă. Scopul lor poate fi şi el cu greu identificat. Pe o pantă care duce la un platou, la sud de Palpa, se întind trei siluete umane stilizate, cu ochi bulbucaţi şi păr alcătuit din raze bizare, vechi de cel puţin 2.400 de ani. Un arbore de huarango, venerat, ţâşneşte deasupra unui chip uman. Ieşind în relief pe o pantă, o figură înaltă, cu ochi ca de bufniţă, a fost făcută probabil de populaţia Paracas, care ocupa regiunea înaintea populaţiei Nazca.

În ciuda condiţiilor de risc, civilizaţia Nazca a înflorit timp de opt secole.

O teorie recentă leagă figurile de la Nazca de cultul fertilităţii şi al apei. Regiunea de coastă din sudul Perului şi din nordul statului Chile este una dintre cele mai aride de pe glob. În aceste văi, primii „ingineri" Nazca au pus la punct un mod mai practic de a face faţă secetei, printr-un sistem ingenios de puţuri verticale care aducea la suprafaţă pânza subterană de apă. Aceste sisteme de irigaţie erau cunoscute sub numele de „puquios".

Ceramică Nazca

Legenda spune că, în jurul anului 200 î.Ch., populaţia Nazca ieşea dintr-o cultură anterioară, cunoscută sub numele de Paracas. Renumiţi pentru ceramica lor aparte, au inventat o nouă tehnică prin care combinau mai mult de 10 pigmenţi naturali într-un terci subţire de lut, astfel încât ceramica deja colorată putea fi arsă în cuptor. Un celebru tablou ceramic cunoscut sub numele de „Placa Tello" prezintă numeroşi Nazca suflând în naiuri şi flaute de ceramică, înconjuraţi de câini care dansează, însoţind ceremonia, în timp de un credincios face apel la forţa divină. Oamenii aduceau daruri pentru zei.

Cele mai preţioase erau cochiliile cu ţepi de Spondylus, un simbol religios foarte important pentru apă şi fertilitate. Aceste moluşte din apele calde apăreau în zone atât de sudice precum Peru numai în timpul fenomenului El Nino. Liniile de la Nazca încadrau câteva ritualuri celebrate pentru a asigura recolte bune. Participanţii lăsau ofrande pe platformele de piatră. Mii de desene împodobesc aproximativ 4.000 de kilometri pătraţi în sudul deşertului. Ele includ zeci de figuri inspirate din natură. Stephen Hall scrie că populaţia Nazca îşi recicla gunoiul folosindu-l ca material de construcţie. Era o societate care îşi administra perfect resursele. Pentru Nazca, zeii care au adus ploaia au cerut în schimb un preţ cumplit.

Artişti veniţi din spaţiu?

La rândul său, revista „Beaux Arts", într-o anchetă despre marile enigme ale artei, se opreşte şi în deşertul Nazca, analizând aceste desene ce pot fi văzute numai din cer, care datează de peste 2.000 de ani. Au fost descoperite prima dată în anii '20, când un avion de linie peruvian plecase din Lima către Arequipa, localitate din sudul ţării. Un membru al echipajului a văzut cu uluire sute de linii perfect drepte, de o lungime incredibilă, cu o lăţime asemănătoare pistelor de aterizare, care se întretăiau. Au apărut apoi imense figuri geometrice, animale, maimuţă, câine, caşalot, pasărea-muscă, papagal. Numărul întrebărilor este mare. Când şi în ce condiţii trăiau indienii care le-au construit, din ce motiv au simţit nevoia să traseze aceste urme lungi, gândite după un plan şi terminate toate cu piste mai largi, de ce au desenat un colibri cu aripi de 67 de metri. Toate aceste lucrări cereau efortul întregii populaţii timp de mai mulţi ani. Şi, mai ales, de ce să trasezi ceva ce nu poate fi admirat de pe pământ şi prin ce mijloace au reuşit oamenii de acum 2.000 de ani asemenea performanţă tehnică. Uimitoare este şi păstrarea acestei „scrieri" terestre, chiar dacă explicaţia este de data aceasta simplă: climatul arid al zonei în care plouă numai 20 de minute pe an şi suprafaţa plană care reduce puterea distructivă a vântului. Limpezimea cu care pot fi văzute se explică prin modul de realizare. „Artiştii" săpau şanţuri de 7 până la 14 centimetri în care construiau mici ziduri din piatră de culoare închisă, ce contrasta cu aceea, mai deschisă, a nisipului.

Populaţia Nazca locuia în văile andine, cultivând fasole, bumbac şi tuberculi graţie unui sofisticat sistem de irigaţii cu canale subterane. Seceta însă i-a învins până la urmă. Au rămas în urma lor aceste desene incredibile, care ar putea fi o ofrandă simbolică către zeii ploilor, pentru a asigura viaţa şi abundenţa. E greu de crezut că, aşa cum susţine cercetătorul german Marcus Reindl, populaţia Nazca nu ştia ce spectacol oferă văzută de sus creaţia lor şi că ar fi rezultatul unor sărbători religioase în care oamenii urmau meandrele păsării colibri sau ale conturului unui câine. Tot aşa cum nu inspiră încredere presupunerea existenţei unor baloane primitive cu aer cald care ar fi permis supravegherea lucrărilor din înalt. Indienii cunoşteau desigur pânza şi sfoara, dar o încercare de a reconstitui digital un asemenea balon a eşuat în 1975. Din ipotezele fantastice nu puteau lipsi, evident, extratereştrii, care ar fi dat din spaţiu indicaţii indienilor. Iar faptul că un om acum două milenii a reuşit să traseze o linie dreaptă pe mai mulţi kilometri este încă o enigmă adăugată celorlalte.

Mormânt Nazca

Foarte aproape de zona acestor desene, arheologii au descoperit, pe pantele Anzilor, capitala acestui mic stat, Cahuachi, un complex vast de 150 de hectare, cu o impunătoare piramidă ridicată din chirpici, mai multe temple mari, peisaje şi platforme largi, precum şi o reţea alambicată de scări şi coridoare care comunică între ele. La Cahuachi, pe o suprafaţă de 24 de kilometri pătraţi, au fost scoase la vedere 34 de construcţii, unele în formă de piramidă, majoritatea îngropate în deşert. Una dintre acestea are o înălţime de 20 de metri şi este structurată pe şapte niveluri, având pereţii din cărămidă şi fiind dotată cu rampe de acces. Oraşul a devenit celebru în întreaga lume datorită descoperirilor din siturile arheologice de aici - în principal mumii şi artefacte -, dar şi a construcţiilor şi enigmaticelor desene din deşertul de lângă oraş. S-a presupus că erau folosite pentru a ghida vehicule zburătoare sau chiar nave extraterestre, că erau dedicate unui bizar cult al morţilor sau că erau proiecte pentru viitoare construcţii.

Centru ceremonial sau hartă astrală?

Un cunoscut arheolog italian, Giuseppe Orefici, care a condus excavaţiile timp de mai mulţi ani, afirma că acesta era un centru ceremonial. Arheologii consideră că atât construirea, cât şi întreţinerea liniilor erau activităţi comunitare, „la fel ca ridicarea unei catedrale". În 1986, Reinhardt a anunţat că a găsit rămăşitele unui cerc ceremonial la peste 4.200 de metri. Ceea ce l-a determinat să sugereze că unul dintre ţelurile principale ale Liniilor Nazca avea legătură cu venerarea zeităţilor montane, datorită asocierii acestora cu apa. S-au descoperit cranii şi schelete care dovedesc că, la fel cu celelalte populaţii indiene, Nazca practicau sacrificiul uman, pentru a asigura ploaia şi bogăţia recoltelor. Simbolurile sacre ale populaţiei Nazca reverberează în toată cultura sa materială. Împodobind marginile unui şal ceremonial din Cahuachi, capetele cu păr lung repetă capetele retezate în cadrul sacrificiilor adevărate. Trupurile erau înhumate în genunchi, iar capetele înfăşurate în benzi de pânză erau puse alături, după principiile mumificării pe care le cunoşteau. La sfârşitul perioadei Nazca, seceta a provocat probabil conflicte armate între văile muntelui. Nazca au fost înlocuiţi, către anul 600 d.Ch., de triburile războinice Huaris, coborâte din munţi.

În anul 1939, în timpul unei misiuni de zbor cu avionul deasupra deşertului Nazca, piloţii care trebuiau să fotografieze din aer viitorul traseu al autostrăzii panamericane ce trecea prin Valle de Palpa au surprins în poze linii şi figuri geometrice ciudate. S-a crezut iniţial că sunt vechi drumuri şi şanţuri de irigare incaşe. Teoria a fost însă rapid infirmată de arheologul american Paul Kosak de la Universitatea din Long Island (SUA), care şi-a efectuat, în 1940, diagnoza asupra recentei descoperiri.

În anul 1972, ca urmare a presupunerii că desenele din Valle de Palpa reprezintă o hartă astrală, cunoscutul astronom Gerald S. Hawkings s-a deplasat în Peru pentru a vedea dacă printre desene existau semne care să indice vreo legatură cu observaţiile astronomice. Au fost identificate câteva linii calendaristice orientate spre punctele orizontului unde apunea Soarele în perioadele de solstiţii prin anii 350 - 550 d.Ch., dar celor mai multe desene nu li s-a desluşit scopul. Unele ipoteze susţin că desenele ar putea sta la baza unor funeralii ritualice speciale. În cadrul acestora, căpeteniile decedate ar fi fost trimise în aerostate, în "sânul" zeului-soare, fiinţele reprezentate pe sol rămânând în urmă ca simboluri ale vieţii lor veşnice. Din pricina aspectului pe alocuri hidos şi ameninţător al reprezentărilor faunistice din solul Nazca, s-a presupus chiar că ele ar putea servi drept "sperietori" şi s-a ajuns la premisa că îndeplinesc rolul unui front defensiv, menit să alunge posibili intruşi aerieni.

Vas La Tiza

Între 2003 şi 2007, geofizicieni din cadrul Departamentului de Stat al Bavariei pentru Monumente şi Situri au măsurat câmpul magnetic al pământului pe un trapezoid din apropierea unui sat de lângă Palpa. Perturbările subtile ale semnalului magnetic au demonstrat că solul fusese compactat prin activităţi umane, în special în jurul platformelor. Echipa a tras concluzia că acestea erau locuri unde grupuri sociale acţionau şi interacţionau. În 2004, într-un sit numit La Tiza, în partea sudică a regiunii Nazca, arheologul Christina Conlee a făcut o descoperire sumbră în timp ce excava un mormânt: un „cap-trofeu" decapitat. Smuls din mormântul său, un craniu stă mărturie despre distrugerile făcute de hoţi în căutarea lor disperată de aur, textile şi vase de ceramică. Asemenea excavaţii ilegale, nestăvilite în Peru, distrug dovezi care ar putea contribui la dezlegarea misterelor ce încă învăluie cultura Nazca.

Desenele din deşertul Nazca vin, deci, ca o ironie a vechimii, care, alături de fenomene asemănătoare, dându-ne totul şi de fapt nimic, ne sugerează o evoluţie neştiută a civilizaţiei umane, mult mai fragmentată şi mai puţin graduală decât se bănuieşte. Multe dintre misterele Terrei rămân încă neelucidate...