Unica execuție din istoria Israelului. Cazul Adolf Eichmann

În ultimul timp au apărut din nou știri legate de identificarea și aducerea în fața tribunalelor de judecată a unor foști naziști, cu diferite funcții în ierarhia celui de-al Treilea Reich. De aceea, este foarte important să revedem eforturile de a-l prinde și judeca pe Adolf Eichmann, cel responsabil de implementarea Soluţiei finale. La 52 de ani de la unica pedeapsă cu moarte din istoria Israelului – Eichmann a fost executat în noaptea de 31 mai spre 1 iunie 1962 – reconstituim traseul acestuia, de la finalul războiului şi până la capturarea şi procesul său, desfăşurat la Ierusalim.

Nume și prenume: Karl Adolf Eichmann

Data și locul nașterii: 19 Martie 1906, Solingen, Rheinland, Imperiul German

 

Funcția ocupată: SS-Obersturmbannführer (locotenent-colonel al SS), Șeful Biroului Evreiesc al Gestapo-ului(Geheime Staatspolizei, Poliția Secretă a Statului) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, însărcinat cu implementarea Endlösung (Soluția finală). Potrivit propriei descrieri,„Nu am fost decât un membru loial, metodic, corect și sârguincios al SS și al RSHA (RSHA: Reichssicherheitshauptamt, Biroul Principal de Securitate al Reich-ului), inspirat doar de emoții idealiste față de patria mea, din care am avut onoarea să fac parte. Nu am fost niciodată în secret un trădător (...) Dar ca să fiu foarte corect, ar trebui să mă acuz că am fost un accesoriu pentru crime, pentru că am transmis ordinele de deportare, pe care le-am primit, și pentru că măcar o parte dintre deportați au fost asasinați, dar de o cu totul altă unitate”.

14 iunie 1950: după aproximativ doi ani petrecuți în Orientul Mijlociu (dar nu în Israel), Adolf Eichmann se îmbarcă sub o identitate falsă – Ricardo Klement – pe vasul Giovanna C, nu înainte de a fi primit viza de intrare în Argentina de la Consulatul General din Genova. Pe 14 iulie 1950 ajunge în Buenos Aires, unde avea să trăiască zece ani din „ultima” sa nouă viață, după celelalte pe care le-a trăit incognito în Germania, Levant și Italia. „Când mă gândesc la Reich, visul și sensul vieții mele, care e în ruină, aleg moartea. Când mă gândesc că nu mai pot să îmi ascund pentru mult timp adevărata identitate (...) aleg moartea – dar aleg viața pentru cei pe care îi iubesc, care au dreptul să își trăiască viața. Și dreptul la viața mea ... Aleg viața și arunc capsula otrăvită”.

Conform unor noi cercetări realizate de Gaby Weber, se pare că BND(Bundesnachrichtendienst, Serviciul de Informații Federal al RFG) ar fi deținut anumite informații despre eventuala tentativă a lui Eichmann de a fugi din Europa. Aceasta a descoperit o notă secretă, în care se menționa că, înainte de a părăsi Germania, fostul locotenent-colonel al SS a ascuns documente importante despre Soluția Finală și Problema Evreiască în nordul RFG. Locația exactă rămâne, însă, o necunoscută.

Lui Eichmann i se fabrică o nouă identitate

La finalul războiului, trupele americane l-au închis pe Eichmann în lagărul Oberdachstetten sub numele de Eckmann, fără a-l fi identificat ca atare. Cu acceptul celorlalți ofițeri naziști prizonieri, a reușit să fugă la 11 aprilie 1945, îndreptându-se spre Berlin, de care se apropia concomitent și Armata Roșie. Prin urmare, a fost nevoit să meargă spre Austria, pentru a evita capturarea. Aici, Anton Burger (fostul comandant – SS Hauptsturmführer – al Theresienstadt) îi spune categoric: „tu ești căutat drept criminal de război, nu noi... dacă ai dispărea, ai face un mare serviciu camarazilor tăi”. Eichmann se refugiază în nordul Germaniei (RFG), unde trăiește incognito până în 1950, muncind pentru a-și permite un bilet de vapor spre America de Sud.

Fostul locotenent-colonel al SS decide să părăsească Europa, fiind alarmat de articolele din presă, care cereau aducerea sa în fața justiției, deoarece scăpase de Procesul naziștilor de la Nürnberg. Beneficiind de sprijinul unei mănăstiri franciscane de la Roma, precum și al organizației clandestine die Spinne (păianjenul), lui Eichmann îi este facilitată plecarea în Argentina, prin fabricarea unei noi identități, ca refugiat din „democrațiile populare” ale Europei de Est. În aceeași perioadă, Simon Wiesenthal, supraviețuitor al lagărului Mauthausen, inițiază o campanie de căutare a lui Eichmann. Acesta va deveni aproape obsedat de a-l aduce în fața justiției pe cel care a implementat soluția finală. Un prim pas a fost obstrucționarea Veronikăi Liebel, soția lui Eichmann, în a-i declara decesul, fapt care ar fi determinat închiderea cazului și respingerea acțiunilor de căutare. De asemenea, Wiesenthal a intrat foarte greu în posesia unei fotografii a fostului SS-Obersturmbannführer, acesta evitând să fie pozat de-a lungul carierei sale.

La 3 august, Eichmann completează o fișă cu infomații personale, în majoritate false, pentru a primi un buletin argentinian. Acesta este amprentat, însă știe că nu va putea fi descoperit prea curând deoarece amprentele membrilor SS fuseseră distruse înainte de colapsul Reich-ului, iar guvernul de la Bonn nu a întreprins o anchetă detaliată a naziștilor refugiați în America de Sud. Însă exista un pericol, care a determinat, în cele din urmă prinderea lui, și anume: identificarea de către un emigrant german de origine evreiască.

Un fost prizonier al lagărului de la Dachau îl recunoaște

În 1957, Lothar Hermann, supraviețuitor al lagărului de la Dachau, îi transmite lui Fritz Bauer – procurorul general al Landului Hessa, RFG, și inițiatorul unei campanii de căutare a criminalilor naziști – că Eichmann este în viață și trăiește sub o identitate falsă în Buenos Aires. Neavând încredere în justiția germană, încă înțesată de naziști, Bauer decide să informeze Mossad-ul (Serviciile Secrete Israeliene). Dacă cererea de extrădare din partea Ierusalimului nu era luată în considerare, acesta credea că alternativa (care a şi fost folosită în cele din urmă) era o operațiune secretă de răpire și de aducere în Israel a lui Eichmann. Aceasta, mai cu seamă că Argentina și Israelul nu semnaseră un tratat de extrădare, neavând astfel o bază juridică legală comună în această privință.

Inițial, Mossad-ul a fost reticent, considerând că nu are o pistă credibilă. Însă, în 1959, Bauer transmite că, de fapt, Klement Ricardo este Adolf Eichmann și nu Francisco Schmidt, care fusese confundat cu cel dintâi. Isser Harel, directorul Mossadului, decide redeschiderea cazului, desemnându-l pe Zvi Aharoni investigator șef. Acesta descoperă că familia lui „Klement” locuia acum în cartierul San Fernando din Buenos Aires, pe Calle Garibaldi – şi că locuinţa era înregistrată pe numele Vera Liebl de Fichmann, fapt ce demonstra foarte clar că soția lui Eichmann nu se recăsătorise, precum se crezuse până atunci.

„Eu sunt Adolf Eichmann. Știu că sunt în mâinile israelienilor”

La 19 martie 1960, investigatorul notează: „în această zi l-am văzut pentru prima dată. L-am văzut pe Adolf Eichmann, arhitectul Soluției Finale!”. Premierul David Ben-Gurion îi transmite „aduceți-l mort sau viu”, dar adaugă că „ar fi bine să îl aduceți viu. Va fi foarte important pentru tinerii noștri.” Prin urmare, Isser Harel creează o echipă operațională formată din 12 voluntari, foști prizonieri din lagărele naziste, cu misiunea de a-l aduce pe Eichmann la Ierusalim. La 11 mai, în jurul orelor 20:00, „Klement” a fost prins într-o suburbie a Buenos Aires-ului. Acesta a fost amenințat în germană și spaniolă că va fi împușcat dacă se va comporta agresiv, însă Eichmann a răspuns într-o germană perfectă: „Mi-am acceptat deja soarta”. În timpul interogatoriului condus într-o casă conspirativă, denumită Baza, Klement a recunoscut că „eu sunt Adolf Eichmann. Știu că sunt în mâinile israelienilor”.

Peste 11 zile, Ben-Gurion anunță public că inițiatorul Holocaustului a fost prins și că „va fi adus în fața justiției conform cu legislația asupra crimelor naziștilor și colaboratorilor lor”. Această declarație a dus la un conflict deschis în relațiile dintre Ierusalim și Buenos Aires, problema fiind ridicată și în cadrul ONU. Însă, la 3 august 1960, cele două state încheie diferendul, după ce ambasadorul israelian părăseşte teritoriul argentinian, fiind declarat persona non grata.

La 11 aprilie 1961 începe, la Ierusalim, noul proces al lui Eichmann. Acesta fusese deja condamnat în contumacie de către Tribunalul de la Nürnberg, judecătorul Robert Jackson declarând că Eichmann este „o figură sinistră, care a condus programul de exterminare”, în urma căruia au murit peste 6 milioane de evrei. O parte a opiniei publice internaționale a susținut ilegalitatea judecării lui Eichmann în Israel, deoarece acesta nu comisese crimele pe teritoriul acestui stat sau că Ierusalimul n-ar fi putut asigura un proces transparent. RFG nu a cerut însă extrădarea lui Eichmann, deși avea un mandat de arestare pe numele său încă din 1956, iar Israelul a acționat democratic, oferind un proces foarte corect, după cele mai stricte reglementări juridice occidentale.

Procesul de la Ierusalim: 110 mărturii împotriva lui Eichmann

Procurorul Gideon Hausner este cel care a avut misiunea de a demonstra, în baza legii israeliene de Pedepsire a Naziștilor și Colaboratorilor Naziștilor, că Adolf Eichmann a comis crime împotriva poporului evreu, respectiv împotriva umanității. Conform deciziei Knesset-ului(Ramura legislativă a Statului Israelian), încălcarea acestei legi se pedepsește cu moartea. Eichmann a fost pus sub 15 capete de acuzare, toate referindu-se la uciderea sistematică a evreilor, închiderea și transformarea lor în sclavi în lagărele de concentrare, negarea drepturilor acestora ca ființe umane, torturarea, terorizarea și jefuirea evreilor. De fiecare dată, Eichmann s-a declarat nevinovat în sensul prezentat în rechizitoriu. Mai mult, a refuzat să jure cu mâna pe Biblie, declarându-seGottgläubiger – termen național-socialist pentru o persoană care crede în divinitate, fără a avea vreo afiliere religioasă – ceea ce demonstra că nu renunţase la convingerile sale naziste.

Acuzarea a dispus de 110 martori, toți supraviețuitori ale atrocităților din lagărele naziste. Unul dintre aceștia, Zeev Sapir, a făcut o mărturie dramatică, dar, în același timp, deosebit de importantă pentru proces. După ce l-a identificat pe Eichmann, el a descris, fiind vizibil afectat, selecția din lagărul de concentrare, în urma căreia nu și-a revăzut niciodată familia, respectiv părinții, fratele și sora. A rememorat drumul pe care l-a făcut spre minele de cărbune, unde ofițerii SS erau pregătiți să tragă în cei ce se dovedeau incapabili să lucreze. A continuat, spunând că a fost adus un vas mare, în care credea că sunt alimente, însă li s-a ordonat să îngenuncheze pentru a fi împușcați. De asemenea, a povestit foarte emoționat cum a scăpat de la Auschwitz, fiind nevoit să se adăposească de focurile trase nediscriminat din pădurea de lângă lagăr și că, pentru a trăi, a mâncat cartofi înghețați. La finalul declarației, le-a arătat judecătorilor numărul său de identificare, pe care încă îl avea tatuat pe antebraț: A3800.

Procesul a durat 56 de zile, în care Hausner a utilizat toate documentele și declarațiile pe care le-a avut la dispoziție împotriva acuzatului. S-a demonstrat că după 24 noiembrie 1944 Eichmann a continuat să comită atrocități, chiar și împotriva ordinelor superiorilor săi. Fostul SS-Obersturmbannführer a susținut constant, chiar și înainte de a fi spânzurat că „aceste crime nu au apărut din voința mea. Nu a fost dorința mea să omor oameni. Uciderea în masă este numai vina liderilor politici”, iar culpa sa o regăsește doar în obediența necondiționată față de aceștia.

Sentința: unica execuție din istoria Israelului

15 decembrie 1961:după patru luni de deliberări, judecătorii decid că, chiar dacă „acuzatul ar fi acționat din obediență oarbă, precum a susținut, tot am fi spus că un om care a luat parte la crime de asemenea magnitudine de-a lungul anilor trebuie sa plătească prin pedeapsa maximă dată de lege. Dar am descoperit că acuzatul a acționat dintr-o identificare interioară cu ordinele care i-au fost date, dintr-o dorință puternică de a-și atinge obiectivul criminal (...) Această Curte îl condamnă pe Adolf Eichmann la moarte”.

La 29 mai 1962, recursul acuzatului este respins, precum și cererea de clemență pe lângă președintele israelian. Cel care a implementat soluția finală, determinând Holocaustul, a fost spânzurat în noaptea de 31 mai spre 1 iunie, nu înainte de a declara pentru ultima dată loialitatea față de Reich: „ne vom întâlni din nou... Am trăit cu credință în Dumnezeu... Am respectat legile războiului și am fost loial drapelului meu...”. A murit fără a-și recunoaște vreo vină pentru imensele atrocități comise, spunându-i preotului care încerca să îl facă să mărturisească: „Nu este niciun iad (...). Nu am păcătuit. Totul e clar între Dumnezeu și mine. Nu am făcut-o. Nu am făcut nimic greșit. Nu am niciun regret”. Sentința lui Adolf Eichmann rămâne, până astăzi, singura pedeapsă cu moartea din istoria Israelului.