MAE al Federație Ruse nu vrea să DISCUTE despre TEZAURUL românesc FURAT DE RUȘI
MAE al Federație Ruse nu vrea să DISCUTE despre TEZAURUL românesc FURAT DE RUȘI
În cadrul unui interviu exclusiv pentru Vocea Rusiei, directorul
Departamentului 4 (Balcani) al Ministerului Afacerilor Externe, Andrei
Maslov, a răspuns la întrebările referitoare la rezultatele vizitei lui
Titus Corlăţean la Moscova, despre tezaurul românesc şi livrările de gaz
fără intermediari.
Vocea Rusiei: Ministrul român a declarat
că s-a discutat despre livrările directe de gaz în România, fără
intermediari. Există perspective pentru livrări directe?
Andrei
Maslov: Într-adevăr, această temă a fost punctată de partea română în
contextul problematicii cooperării economice bilaterale. Această
problemă nu ţine de competenţa ministerelor de externe. Totodată,
considerăm că în cazul existenţei interesului reciproc, această temă
poate fi un subiect de discuţie al comisiei interguvernamentale
ruso-române şi pe linia ministerelor şi companiilor de resort în cadrul
discutării întregului complex al temelor cooperării bilaterale în
domeniul gazelor.
Vocea Rusiei: Publicul nostru ne întreabă
despre perspectivele restituirii tezaurului. Există o poziţie clară a
diplomaţiei ruse în acest sens?
Andrei Maslov: Tema aşa-zisului
tezaur nu figurează pe ordinea de zi a dialogului politic şi din
această cauză nu a fost discutată. Această temă, aşa cum se ştie, a fost
lăsată pentru discuţiile istoricilor, împreună cu alte teme care ţin de
istoria comună. Pentru toate aceste teme a fost creată în 2004 o
comisie mixtă. În cadrul negocierilor bilaterale, s-a discutat despre
activitatea acestui mecanism şi ambele părţi şi-au exprimat dorinţa de
continuare a dialogului în cadrul comisiei formate din istorici. În
acest context, ministrul român şi-a exprimat interesul pentru creşterea
ritmicităţii lucrului acestei comisii. În acelaşi timp, partea rusă a
salutat decizia celor doi co-preşedinţi ai comisiei de a lărgi numărul
de subiecte pe agenda comisiei.
Un jurnalist rus, în premieră, spune adevărul despre tezaurul României de la Moscova: NOI SUNTEM NIȘTE HOȚI!
(…) Așadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba? Dragi
colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în
titlul postării de astăzi. (…) Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de
„drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea
„aurului românesc”, care nu permite în niciun chip, sub nicio formă, sub
niciun fel interpretări ambigue.
Și vreau să subliniez încă o dată
că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia,
anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru
România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari,
apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.
Suntem urmașii de drept ai unei hoții bolșevice
De ce are această chestiune o importanță principială anume pentru noi,
dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și
simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul
Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel
moral. Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât
străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI!
Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că
suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că
suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.
Doar
așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul
comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că,
adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este
o chestiune istorică, fără nicio tangență cu politica actuală, nu pot
acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea
Binelui și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de
returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.
Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor
ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea
„aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să
tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în
acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială
din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi,
voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună
măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de
Afaceri.
România decide transmiterea temporară a tezaurului în Rusia
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea
Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care
au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de
neutralitate: politica țărilor mici este o chestiune complicată și –
ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de
vedere al demersului nostru. Aici și acum, nu mă interesează România, pe
mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecințe
deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria,
Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o
contraofensivă, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata
Română.
Guvernul României a fost evacuat în grabă de la
București la Iași, la graniță cu provincia Basarabia din Imperiul Rus.
Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât
cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o
chestiune de timp.
În noiembrie 1916, Consiliul Național al
Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare
temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi
oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în
calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe
care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă
pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2
decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de
Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent
internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja
Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.
Pentru
Rusia procesul-verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost
semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful
cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 –
ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să
pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a
Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga
durată a ulterioarei lui păstrări.
Tezaurul românesc valorează aproape 3 miliarde de dolari
Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur
ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor
private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a
cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare,
arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile
muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și
93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel
mai amănunțit mod cu putință în procesul-verbal de transmitere, nu este
dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valorii
pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.
„Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14
decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în
valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat
altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane
de lei. În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din
februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului
României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5
miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine
la Moscova, la 3 august 1917.
Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a
întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa
conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba
Dovidovici Bronștein, alias Troțki, a declarat public cu cinism:
„Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru
oligarhia română. Guvernul sovietic își asuma obligația de păstrare a
acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile
poporului roman”. Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul
român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i
fie restituit propriul Tezaur.
Pentru a aprecia întreg
cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei
restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri
au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul
comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești
ani, poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de
o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic
au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a
poporului român”.
A fost restituit tot, în afara de cele 93 tone de aur
E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări
cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi,
desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane,
odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale
eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea:
să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul
sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român.
După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce
nu-ți aparține. România nu a încetat niciodată să revendice restituirea
de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre
păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile
publicate în presa sovietică reiese clar și univoc faptul că Uniunea
Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României
asupra Tezaurului său.
Și atunci, care-i problema?! De unde
apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși
privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE
APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe
toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu
sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și
cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea
celor care ți-au dat încredere? La Dante Alighieri, cei care au înșelat
încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua –
ultima – treaptă a Iadului: pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârteca
capetele. Pentru orice creștin nu există o crima mai oribilă decât
înșelarea celor care ți-au dat încredere.
Și aici nu mai este
vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot în
biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din
păcate însă, nimănui nu-i pasă de „aurul romanesc”. De Riot Pussy – da,
aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când
tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a
încredințat toata averea sa, e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.
Serghei Mihailovici Golubițki este un scriitor, filolog, jurnalist și
specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie
1962. A absolvit magna cum laude (diploma roșie) Facultatea de Litere a
Universității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut
teza de doctor cu tema „Mitologia socială și nomenologia filosofică în
lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Poseda limbile
rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română.
In 2004 a
publicat o carte în două volume cu titlul „Care este numele dumnezeului
vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste
douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând
cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron.
Este autor
al cursului multimedia „TeachPro Internet Trading”, care, potrivit
revistei de bursă „Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are
analogie pe piața americană. În clasamentul celor „100 de creatori din
spațiul postsovietic”, stabilit de „Global Intellect Monitoring” în anul
2009, a fost plasat pe locul 30, „pentru gândirea creatoare asupra
realităților în transformare dinamică”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea tuturor conteaza.
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.