Lipovenii din Moldova

Se iubesc mult. Au pregătit de toate. Dmitri a tăiat trei porci şi doi viţei pe care nevastă-sa i-a gătit cum a ştiut ea mai bine. Au dezgropat şi vinul. E roşu şi gros. Au pus şi la friptură. Au întins pe masa din curte toate bunătăţile. Soarele s-a ridicat sus şi aşteaptă ca ei să se cunune. Au plecat la biserică cu alai. Alămurile fac dealurile să ştie că Anika şi Petru îşi unesc azi destinele.

Toţi sunt fericiţi. Se chiuie. Se cinsteşte. Unul câte unul intră în lăcaşul de cult. Ea cu năframă pe cap. El îşi dă jos pălăria. Este ziua lui, se simte bărbat. E prima şi ultima oară cînd îşi rade obrazul. Lipovenii se bărbieresc o dată în viaţă, la nuntă.

Se pun în genunchi în faţa altarului. Preotul scoate în faţa lor cele trebuincioase. Duhul Sfînt e gata să se pogoare peste ei să îi lege pe vecie cînd pe uşa mare a bisericii intră un lipovean roşu la faţă şi speriat, cu ochii boldiţi, “Fraţilor, lăsaţi nunta! Arde satul!”

Asta se întîmpla în vara lui ’49. Era a treia duminică înainte de Paşte. Ivan era la câmp. Avea 16 ani. Umbla cu caii, trei sau patru. Asta nu îşi mai aduce aminte, dar de fiecare dată când se gândeşte la acele momente parcă vede iar fumul gros care se ridica de pe sat. A urcat pe cel mai zdravăn animal şi l-a gonit pînă acasă să ajute la cărat căldări de apă. Toţi trebuiau să pună umărul la stingerea focului care a cuprins aşezarea.

Călugării de la mănăstirea din sat le-au zis să nu facă nuntă în postul Paştelui, dar naşa a insistat. Ea şi-a lăsat plozii acasă şi urma să îi ia seara la petrecere. Ei au aprins foc în curte să îşi facă un scrob. Vântul a dus scântei din focul de sub cratiţă chiar în stogul de fân. “Parcă niciodată nu a bătut ca atunci viforul şi nici de-atunci n-am mai văzut la fel. Spre nord sufla. A purtat flăcările peste toate haizaşurile. În două ceasuri, aproape nici o casă nu mai era acoperită”, povesteşte Ignat Moisii care era un copil, dar ţine şi azi minte limbile de foc care se ridicau de pe casa părintească. Pînă dimineaţă, s-au prăbuşit şi pereţii. Toţi sunt convinşi că dacă nu era nunta nu se întîmpla asemenea necaz.

Dumnezeu parcă vrea să îi piardă pe lipovenii din Manolea. El i-a înfipt în sufletul Moldovei de n-a ştiut nici un etnolog ce-i cu ei. Le-a ridicat mănăstire. I-a mai înconjurat de păduri, izvoare şi linişte. Apoi tot el le-a dat foc cu mînă de copil.

La lipoveni, unde se nasc legendele şi mor oamenii

În 1917, la inaugurarea tronsonului de cale ferată Fălticeni – Dolhasca, a participat şi Regele Ferdinand. În pădurile Sucevei erau refugiaţi, fugiţi din calea comunismului tocmai de la Sankt Petersburg, cinci pustnici. Aceştia au ieşit la calea ferată să vadă trenul, iar regele le-a dat pământ de mănăstire şi toate câte le-au mai trebuit. Aceasta e la marginea pădurii, la câteva sute de metri de sat.

Apoi, acolo au mai venit şi alţii. Şi alţii. Preţ de trei generaţii s-au tot aşezat între dealurile de lîngă Dolhasca ruşi staroveri. Acum, toţi cei care se nasc pleacă la oraş. Pălimarul Ignat Moisii oftează greu cînd îşi aduce aminte că în ultimul an a fost martor alături de preotul Chersam la botezul unui singur copil. În acest timp au îngropat aproape zece lipoveni. Câteva sute de suflete mai sunt în sat.

La fel e şi la mănăstirea din capul satului. Acolo se mai roagă doar opt călugări bătrîni, dar cândva au fost şi cincizeci. Nici preot să le slujească nu mai au. Cel mai în vârstă are 98 de ani, iar cel mai tânăr, 78. “Tinere, adu şi tu o căldare de apă. Tare mă doare şalele”, mai strigă din cînd în cînd Fedor, cel mai în vârstă dintre toţi, din chilia lui. El e acolo, în lăcaşul dintre dealuri din iarna lui ’70. Acela e anul în care s-a terminat biserica. Nu cea din banii primiţi de la Regele Ferdinand. Aceea a ars în ’68 după ce un călugăr a uitat aprinsă o candelă în altar. Limbile de foc au cuprins toată construcţia de lemn.

Au pus toţi deoparte crucea, cadelniţa şi au pus mâna pe chirpici şi pe mistrie. Trei ani a durat cât să ridice altar peste altar un alt lăcaş de cult. A fost incendiu mare. Era acolo un clopot de 1800 de kilograme. S-a topit în flăcări. Ei l-au turnat la fierarul din sat în alte cinci clopote pentru biserica la care încă se mai lucra după marele foc. “Aici, totul s-a întâmplat înainte sau după marele incendiu” , ne învaţă pălimarul Ignat. Nimeni nu mai vine la mănăstire, dar nici în sat. Sau nu. Unul dintre ei şi-a adus aminte. Ridică un deget sus şi îşi arată singurul dinte din faţă. “Acuma vreo trei ani a fost un ceh pe bicicletă care mergea la Iaşi”.

Ei nu merg la magazin niciodată. Toate cele trebuincioase le iau din pământ, pădure sau de pe câmp. Când a fost ultima oară în sat, “la Bucureşti, Iliescu a scos minerii în stradă”, îşi aduce aminte unul dintre ei. Altul, Dija pe numele său, împlineşte în curînd 30 de ani de când a intrat în mănăstire. Ultima dată când a văzut un televizor şi a vorbit cu oamenii din sat Ceauşescu încă era la putere.

Dumnezeu fură icoane

La câteva ceasuri după ce focul care a cuprins mănăstirea a fost stins, a venit călare un preot de la biserica din Mănăstioara, un sat de la 12 kilomentri depărtare. El avea într-o traistă o icoană nu foarte mare a Maicii Domnului.

“Din poveşti ştiu şi eu că atunci când erau flăcările mai mari s-a ridicat ceva la cer. Nimeni n-a ştiut atunci, pe loc ce e. Or, mai târziu şi-au dat seama că din foc, fugise icoana din faţa altarului la mănăstirea de la care a fost adusă. Cei mai puţin credincioşi spun că vântul e de vină. Eu cred că Dumnezeu a luat icoana de la noi, păcătoşii”, povesteşte Fedor cu ultimele puteri, parcă.

Astăzi, icoana este în satul Mănăstioara. Călugării de atunci s-au temut să o ia înapoi. “Au lăsat-o să stea unde i-a fost locul”, mai spune bătrânul.

Fedor mai povesteşte şi că gurile rele din vreme spuneau că vrăjitoarele de la Forăşti, un sat din apropiere, ar fi vrut icoana, pentru vrăji, să-i fugărească pe lipoveni din zonă. Ei erau harnici şi când mergeau la târguri vindeau mai multă marfă decât cei din satul vecin. Numai el şi Dumnezeu mai ştiu povestea.

Icoanele lor sunt foarte valoroase. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca hoţii să dea năvală în casele oamenilor. Toate icoanele din sat sunt aduse din nord, din Rusia. Au peste trei sau chiar patru sute de ani. În Manolea nimeni nu a mai făcut icoane. Sîrka, o femeie pe care soarele a fugărit-o acasă de pe câmp, ne arată pe spatele icoanei o înşiruire de nume care-i indică pe cei în casa cărora a mai stat obiectul. “Tata. Bunicul. Străbunicul. Şi stră-străbunicul. Numai eu am şaizeci de ani. Vă daţi seama de când e icoana”, şi ridică din umeri râzând. Şi ea este uimită.

Satul de nicăieri nu face zgomot

Totul e verde. Nici urmă de asflat. Semnalul telefoanelor nu ajunge până aici. Nimic nu pare să poată strica liniştea satului. În ritmul acestei linişti păşesc vacile spre casă seara. E zi de lucru. Pe la case nu e nimeni. Toţi sunt în grădină sau la câmp. Doar câţiva mai sunt la crâşmă. Cei care mai stau pe podeţele de pe marginea drumul sunt bolnavi şi au ieşit să-i bată soarele apusului. Pe uliţele satului, doar timpul mai trece cu viteză.

Manolea este aşezat într-o potcoavă cu deschidere spre Subcarpaţii Moldovei. Prin sat nu trece nici un drum naţional sau judeţean. O uliţă pietruită, peste câmpuri, ajunge la DN2 după o distanţă de 12 kilometri. Duce, parcă, spre nicăieri. Pancartele de intrare şi ieşire din localitate sînt scrise şi în română, şi în ruseşte. “Au făcut ai noştri scandal în urmă cu mai mulţi ani. Aşa e normal pentru noi că noi dacă nu avem vizitatori români, nici noi nu vorbim româneşte, doar rusa”, îmi povesteşte încruntat Alex, un tânăr care face naveta la liceul din Fălticeni. În fiecare zi petrece două ore pe drum ca să ajungă avocat sau notar. Râde când îi zic să-şi deschidă în sat un cabinet notarial. “În Manolea? Pentru?”