Bătălia Atlanticului este parte a luptelor celui de-al doilea război mondial
Perioada: 3 septembrie 1939 – 7 mai 1945
Locaţia: Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Irlandei, Marea Labrador, Golful St. Lawrence
Rezultat: Victoria Aliată
Combatanţi forţe aliate: Royal Navy, Royal Canadian Navy, U.S. Navy (1941–1945), Marina Norvegiană, Marina Poloneză, Marina Franţei Libere
Comandanţi ai forţelor aliate: Sir Percy Noble, Sir Max K. Horton, Percy W. Nelles, Leonard W. Murray, Ernest J. King
Pierderi ale forţelor aliate: 30.248 marinari, 3.500 vase comerciale, 175 vase de război
Combatanţi forţe germane: ”Kriegsmarine”, ”Regia Marina” (1940–1943)
Comandanţi ai forţelor germane: Erich Raeder, Karl Dönitz
Pierderi ale forţelor germane: 28.000 marinari, 783 submarine
Campania din Atlantic: Rio de la Plata – Altmark – Berlin – Strâmtoarea Danemarcei – Rheinübung – Mediterana – Cerber – St. Lawrence – Laconia – Marea Barenţ – Capul Nord
Locaţia: Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Irlandei, Marea Labrador, Golful St. Lawrence
Rezultat: Victoria Aliată
Combatanţi forţe aliate: Royal Navy, Royal Canadian Navy, U.S. Navy (1941–1945), Marina Norvegiană, Marina Poloneză, Marina Franţei Libere
Comandanţi ai forţelor aliate: Sir Percy Noble, Sir Max K. Horton, Percy W. Nelles, Leonard W. Murray, Ernest J. King
Pierderi ale forţelor aliate: 30.248 marinari, 3.500 vase comerciale, 175 vase de război
Combatanţi forţe germane: ”Kriegsmarine”, ”Regia Marina” (1940–1943)
Comandanţi ai forţelor germane: Erich Raeder, Karl Dönitz
Pierderi ale forţelor germane: 28.000 marinari, 783 submarine
Campania din Atlantic: Rio de la Plata – Altmark – Berlin – Strâmtoarea Danemarcei – Rheinübung – Mediterana – Cerber – St. Lawrence – Laconia – Marea Barenţ – Capul Nord
Bătălia Atlanticului a fost cea mai lungă campanie militară continuă a celui de-al doilea război mondial, începând în 1939 şi terminându-se doar odată cu capitularea Germaniei Naziste în 1945. Momentul de maximă intensitate a luptelor a fost atins de la mijlocul anului 1940 până la sfârşitul anului 1943. Campania a opus vasele de suprafaţă şi submarinele Marinei Germane, Marinei Regale Britanice şi Marinei Regale Canadiene şi mai târziu Marinei Statelor Unite, care asigurau securitatea convoaielor Aliate, care transportau materiale de primă necesitate din America de Nord şi de Sud spre Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. Submarinelor germane (U-boot) li s-au adăugat cele italiene, după ce Italia a intrat în război în iuniei 1940.
Numele de „Bătălia Atlanticului”, consacrat de Winston Churchill în 1941, este folosit oarecum impropriu pentru o campanie care a început în prima zi a conflictului european şi a durat aproape 6 ani, a implicat mii de vase şi s-a întins pe sute de mile marine într-o succesiune de peste 100 de bătălii a convoaielor şi peste 1.000 de lupte navale singulare. Avantajul tactic s-a aflat de o parte sau de alta, funcţie de dezvoltarea noilor arme şi tactici de luptă. Britanicii şi aliaţii lor au câştigat treptat controlul asupra traficului naval, obligând flota de suprafaţă a Germaniei să se retragă în locaţii sigure până în 1941 şi învingând flota de submarine (U-boot) într-o lungă serie a bătăliilor convoaielor între martie şi mai 1943. În 1945, în dotarea marinei germane a intrat o nouă generaţie de submarine performante, prea târziu însă pentru a mai schimba soarta războiului.
Obiectivele strategice
Imperiul Britanic era o naţiune insulară care stăpânea un uriaş imperiu colonial fiind prin aceasta dependent în cea mai mare parte de comerţul pe mare. Britanicii aveau nevoie de mai mult de un milion de tone de materiale diverse pentru industrie şi de alimente pe săptămână pentru ca să supravieţuiască în lupta cu Germania. În esenţă, bătălia Atlanticului a fost un „război al tonajului”, Aliaţii străduindu-se să menţină fluxul aprovizionării transatlantice, iar germanii luptând să sufoce Regatul Unit prin interzicerea aprovizionării pe mare a insulei. Începând din 1942, germanii au mai avut ca obiectiv şi prevenirea concentrării de trupe în insulele britanice, trupe care se pregăteau pentru debarcarea în Europa şi deschiderea celui de-al doilea front. Înfrângerea marinei germane era o condiţie obligatorie, fără de care nu se putea asigura succesul debarcării.
Mai înainte de izbucnirea războiului, comandantul submarinelor germane, viceamiralul Karl Dönitz, iniţiase sistemul cunoscut ca “haita de lupi”, în care grupuri de submarine ar fi trebuit să atace navele maritime comerciale individuale sau convoaie întregi, copleşind prin număr orice dispozitiv militar de escortă. Pentru ca această tactică să fie un succes, Dönitz a calculat că e nevoie de cel puţin 300 de submarine, cu ajutorul cărora ar fi distrus transporturile navale britanice, ducând în cele din urmă la înfrângerea Regatului Unit.
Această tactică se afla într-un contrast puternic cu vederile împărtăşite până atunci de planificatorii germani, în care submarinul era văzut mai degrabă ca un vânător singuratic, care trebuia să pândească în faţa unui port inamic să atace vasele care intrau sau ieşeau din radă. O asemenea tactică fusese folosită cu succes de submarinele britanice în timpul primului război mondial în luptele din Marea Baltică şi din Bosfor, dar nu avea efectul scontat în cazul în care căile de acces spre porturi erau patrulate eficient de distrugătoarele de submarine. Au existat teoreticieni care susţineau că submarinele trebuie ataşate pe lângă o flotă principală pentru a fi folosite în acelaşi fel cu distrugătoarele de suprafaţă. O asemenea abordare a fost încercată de germani în Iutlanda cu rezultate foarte slabe, în principal datorită tehnologiilor de comunicaţii submarine insuficient dezvoltate în acele vremuri. Japonezii au aderat de asemenea la tactica submarinelor ataşate flotei şi le-au folosit ori pentru blocarea traficului portuar ori pentru interzicerea convoaielor maritime. În acele timpuri submarinele erau văzute mai degrabă ca o armă a ţărilor sărace. Această opinie era împărtăşită şi de mai-marii Kriegsmarine în frunte cu marele amiral Erich Raeder, care a reuşit să obţină până în cele din urmă suficienţi bani pentru crearea unei importante flote de suprafaţă.
Această tactică se afla într-un contrast puternic cu vederile împărtăşite până atunci de planificatorii germani, în care submarinul era văzut mai degrabă ca un vânător singuratic, care trebuia să pândească în faţa unui port inamic să atace vasele care intrau sau ieşeau din radă. O asemenea tactică fusese folosită cu succes de submarinele britanice în timpul primului război mondial în luptele din Marea Baltică şi din Bosfor, dar nu avea efectul scontat în cazul în care căile de acces spre porturi erau patrulate eficient de distrugătoarele de submarine. Au existat teoreticieni care susţineau că submarinele trebuie ataşate pe lângă o flotă principală pentru a fi folosite în acelaşi fel cu distrugătoarele de suprafaţă. O asemenea abordare a fost încercată de germani în Iutlanda cu rezultate foarte slabe, în principal datorită tehnologiilor de comunicaţii submarine insuficient dezvoltate în acele vremuri. Japonezii au aderat de asemenea la tactica submarinelor ataşate flotei şi le-au folosit ori pentru blocarea traficului portuar ori pentru interzicerea convoaielor maritime. În acele timpuri submarinele erau văzute mai degrabă ca o armă a ţărilor sărace. Această opinie era împărtăşită şi de mai-marii Kriegsmarine în frunte cu marele amiral Erich Raeder, care a reuşit să obţină până în cele din urmă suficienţi bani pentru crearea unei importante flote de suprafaţă.
Dezvoltarea sonarului, (cunoscut şi cu numele de ASDIC), a fost crucială pentru luptele din Atlantic într-un mod similar cu importanţa dezvoltării radarului pentru victoria în bătăliei aeriene pentru Anglia. Acronimul ASDIC este considerat ca derivând de la Anti-Submarine Detection Investigation Committee sau Allied Submarine Detection Investigation Committee, sau cel puţin aceasta a fost explicaţia oficială, atunci când existenţă sistemului a devenit publică. Se pare că aceasta a fost o explicaţie construită după producerea sistemului antisubmarin, nicio urmă a vreunui asemenea Comitet negăsindu-se în arhivele Amiralităţii. Mult mai pluzibil pare explicaţia conform căreia, în timpul cercetărilor secrete pentru dezvoltarea acestei noi arme, oamenii de ştiinţă au fost sfătuiţi să folosească denumiri codificate, pentru a împiedica spionii inamici să strângă orice fel de informaţie folositoare. Astfel, cercetările cu privire la propagarea sunetului (ultrasunetelor) au ajuns să fie denumite ca ASD (anti submarine detection – “detectare anti – submarin”).
Faptul că sunetele se transmit foarte eficient prin apă era bine cunoscut încă din timpul primului război mondial, perioadă în care s-au folosit microfoane plasate sub apă pentru „ascultarea” submarinelor. Erau recepţionate nu doar sunetele produse de submarine, dar şi altte zgomote şi ecouri, dar aceasta a fost începutul detectării direcţionale a ţintelor submarine cu ajutorul sunetului.
Dispozitivul ASDIC era un traductor plasat într-o cupolă plasată sub vas, din care erau emise serii de pulsaţii sonore direcţionate, care erau reflectate de obstacolele submarine aflate la cel mult 3.000 de yazi (aproximativ 2.750 m). Ecoul recepţionat era interpretat de operatori, care trebuiau să fie foarte experimentaţi pentru a face deosebirea dintre semnalul unui submarin şi cel al unui banc de peşti. ASDIC era eficient numai în cazul în care nava purtătoare se deplasa cu viteză redusă, la viteze mai mari de 15 noduri (27,8 km/oră) zgomotul vasului străbătând valurile estompând toate ecourile submarine. Când era detectat un submarin inamic, un distrugător sau un alt tip de vas de escortă se deplasa deasupra ţintei şi lansa grenade de adâncime, reglate să explodeze la adâncimi bine stabilite. Pentru ca încărcăturile explozive submarine să fie eficiente, ele trebuiau să fie detonate la cel mult 6 metri de carcasa submersibilului vizat.
La începutul luptei antisubmarin, britanicii au avut o serie de dezavantaje, dintre care multe erau legate nu doar de imperfecţiunea sistemului. Exerciţiile fuseseră făcute cu numai unul sau două echipaje ale unor distrugătoare, care urmăreau o ţintă a cărei poziţie de plecare era cunoscută pe lumina zilei, vânătoarea desfăşurându-se în ape calme. Submarinele germane se puteau scufunda mult mai adânc decât cele britanice sau americane, sub adâncimea maximă de detonare a primelor grenade submarine britanice. Mai important, primele sonare nu puteau cerceta apele aflate imediat sub ele, operatorul pierzând semnalul reflectat de submarin în etapele finale ale atacului, când submarinul era manevrat extrem de rapid, pentru a scăpa de vânători. Primele dispozitive ASDIC erau de asemenea foarte sensibile la exploziile submarine, astfel că, dacă primul atac cu grenade submarine rata ţinta, era foarte greu pentru operatorul sonarului să mai restabilească legătura cu ţinta.
Primele confruntari : septembrie 1939 – mai 1940
În 1939, Kriegsmarine nu avea capacitatea necesară să facă faţă unei confruntări directe cu Marina Aliată. De aceea, strategia germană s-a bazat pe atacul vaselor comerciale inamice folosind acţiunea conjugată a vaselor de suprafaţă, (crucişătoare, cuirasate, distrugătoare, vase comerciale înarmate, etc), submarinelor şi avioanelor. Un mare număr de vase de război germane erau deja în larg în momentul declanşării războiului, inlusiv cea mai mare parte a submarinelor disponibile şi „cuirasatele de buzunar” (“Panzerschiff”) “Deutschland” şi faimosul ”Admiral Graf Spee”, care erau în larg încă din august 1939. Aceste două vase militare au declanşat atacuri imediate asupra vaselor comerciale Aliate. Submarinul german “U-30” a scufundat vasul de linie britanic SS “Athenia” la numai câteva ore de la declararea războiului, în ciuda ordinelor primite care interziceau atacul împotriva vaselor de pasageri.
Flota germană de submarine, care avea să domine cea mai mare parte a bătăliei Atlanticului, dispunea de numai 57 de unităţi, vase cu rază de acţiune redusă din aşa numita „clasă II”, care au fost folosite în principal pentru acţiuni de minare a apelor teritoriale şi porturilor britanice.Odată cu izbucnirea războiului, francezii şi britanicii au declanşat o blocadă imediată împotriva Germaniei, ceea ce a avut un efect nesemnificativ asupra capacităţii de producţie a industriei naziste. Royal Navy a introdus rapid sistemul convoaielor pentru protejarea comerţului maritim, care s-a extins rapid de la coastele britanice până în îndepărtatele Panama, Singapore sau India. Convoaiele au permis Marinei Regale Britanice să-şi concentreze vasele de escortă tot acolo unde se concentrau şi submarinele germane: pe rutele de transport ale vaselor comerciale.
Mai mulţi ofiţeri de marină britanici, în particular Primul Lord al Amiralităţii Winston Churchill, doreau să pună în practică o strategie mai ofensivă. Astfel, Royal Navy a format grupuri de vânătoare a submarinelor, care aveau ca element central portavioanele. Aceste grupuri antisubmarin patrulau în zona rectangulară a Atlanticului numită Western Approaches, prin care treceau toate rutele comerciale importante către insulele britanice. Punctul slab al acestei strategii consta în faptul că submarinele aveau o siluetă puţin vizbilă în comparaţie cu vasele de suprafaţă care le vânau şi se scufundau de multe ori mai inainte de a fi zărite de marinarii aliaţi. Portavioanele nu erau de mare folos. Deşi echipajele portavioanelor puiteau localiza submarinele aflate la suprafaţă, avioanele îmbarcate nu dispuneau în această fază a războiului de armele antisumbarin adecvate. Deşi localizau cu relativă uşurinţă submarinele aflate la suprafaţă, acestea se scufundaui şi schimbau direcţia de deplasare cu mult timp mai nainte de a veni în zonă distrugătoarekle dotate cu grenade de adâncime. În scurtă vreme, strategia grupurilor de vânătoare s-a dovedit un eşec de proporţii. Pe 14 septembrie 1939, cel mai modern portavion britanic HMS “Ark Royal” a scăpat numai datorită norocului să fie scufundat de submarinul german “U 39”, datorită faptului că cel trei torpile lansate împotriva sa au explodat prematur. “U 39” a fost scufundat rapid de distrugătoarele din escortă, prima victorie antisubmarin a britanicilor. Britanicii nu au învăţat nimic din acest incident, submarinul “U 29” reuşind în circumstanţe asemănătoare să scufunde portavionul HMS “Courageous” doar trei zile mai târziu.
Vânătoarea executată de grupuri de distrugătoare a continuat să fie principala activitate antisubmarin, prost condusă însă de la centru în primul an de război, convoaiele transatlantice lipsite de escorte fiind şi mai ameninţate, submarinele reuşind să scape aproape după fiecare atac încununat de succes.
Succesul scufundării portavionului “Courageous” a fost depăşit o lună mai târziu de comandantul Günther Prien şi echipajul submarinului “U-47”, care au reuşit să se strecoare în baza navală de la Scapa Flow, unde au scufundat cuirasatul HMS „Royal Oak”. Această victoria a fost datorată măsurilor insuficiente de apărare antisubmarin, cât şi faptului că ofiţerul de serviciu William Newbigging nu a fost la post. Comandantul Prien a devenit peste noapte erou de râzboi.
În Atlanticul de sud, forţele britanice erau într-o cautare asiduă a cuirasatului de buzunar „Admiral Graf Spee”, care acumulase în primele trei luni de război nouă victorii în Altlantic şi Oceanul Indian împotriva unor vase comerciale cu un deplasament de 50.000 tone. Britanicii şi francezii au format o serie de grupuri de vânătoare, (trei crucişătoare grele, trei portavioane şi 15 crucişătoare uşoare), care căutau îi cu înfrigurare pe „Admiral Graf Spee” şi nava-soră, „Deutschland”, care acţiona în Atlanticul de nord. După mai multe luni de căutare fără succes, „Admiral Graf Spee” a fost încolţit în Bătălia de la Rio de la Plata. Crucişătorul de buzunar german a fost silit să se refugieze în portul Montevideo. Echipajul german a ales să-şi sabordeze nava în rada portului, în decembrie 1939.
După o perioadă de efervescenţă a campaniei în Atlantic, activitatea germană a scăzut în intensitate, Dönitz plănuind schimbarea centrului de greutate de la activitatea de suprafaţă la cea a submarinelor. Aproape toate submarinele disponibile au plecat în patrulare în septembrie. Activitatea submarină a fost destul de scăzută, de vreme ce submersibilele trebuiau să se reîntoarcă repede în porturile-gazdă pentru realimentare cu combustibil, muniţie, pentru refacerea şi completarea echipajelor. Iarna grea a anilor 1939-1940, care a dus la îngheţarea radelor multor porturi baltice, a scăzut activitatea submarinelor, unele dintre ele fiind prinse în gheţuri. În cele din urmă, planurile lui Hitler de invadare a Norvegiei şi Danemarcei a dus la retragerea flotei de suprafaţă şi a submarinelor în porturile baltice.
Campania din Norvegia care a urmat a revelat slăbiciunile principalei arme a submarinelor – torpila magnetică. Deşi fiordurile înguste scandinave ofereau submarinelor un spaţiu restrâns de manevră, marea concentrare de vase de război aliate ofereau nenumărate ţinte accesibile pentru atacul cu torpile. De multe ori, căpitanii germani remarcau cu stupoare că ţinte inamice ochite cu grijă, asupra cărora fuseseră lansate torpile, continua să navigheze neatinse. Torpilele ori explodau prematur, ori nu explodau deloc sau treceau pe sub vasele atacate. În ciuda a 20 de atacuri submarine, niciun vas britanic nu a fost scufundat. Proiectanţii torpilelor germane au refuizat cu încăpăţânare să admită că ar fi fost vina lor, afirmând că de vină sunt doar echipajele submarinelor. Deabia în 1942 problemele torpilelor germane au fost rezolvate, e adevărat,după ce inginerii au demontat o serie de torpile britanice capturate.
Ocuparea de către germani a Norvegiei în aprilie 1940, cucerirea Ţărilor de Jos şi a Franţei în iunie acelaşi an şi intrarea Italiei în război de partea Axei au transformat războiul maritim în general şi cel din Atlantic în particular din patru puncte de vedere:
– Britanicii si-au pierdut cel mai important aliat.
– Britanicii si-au pierdut cel mai important aliat.
În 1940, Marina Franceză era a patra în lume din punct de vedere al capacităţii de luptă. Doar câteva vase militare s-au alăturat forţelor Franţei Libere şi au continuat lupta împotriva germanilor. Odată ce vasele franceze au fost înlăturate din lupte, Royal Navy s-a trezit dintr-o dată în faţa unui inamic mult mai apropiat ca forţă. Declaraţia de război a Italiei din iunie a obligat Marina Regală să-şi întărească efectivele din Marea Mediterană şi să înfiinţeze aşa-numita „Forţa H” de la Gibraltar, care să înlocuiască flota franceză ieşită din lupte.
– Submarinele germane au câştgat acces direct la Oceanul Atlantic.
Cum Canalul Mânecii era relativ puţin adânc şi blocat de mine marine pe la mijlocul anului 1940, submarinele germane primiseră ordine să nu-l traverseze, dar în schimb să navigheze în jurul insulelor britanice pentru a ajunge în cele mai bune poziţii de atac a convoaielor. Bazele franceze de la Brest, Lorient, La Pallice şi La Rochelle erau cu aproximativ 450 miles marine (833 km) mai aproape de aşa-numita Western Approaches decât decât bazele germane din Marea Nordului. Ocuparea acestor baze extindea foarte mult raza de acţiune a submarinelor, permiţându-le să atace convoaiele mai departe spre vest, să petreacă mai mult timp pe mare, dublând practic eficacitatea submarinelor. Mai târziu, germanii au constuit bunkăre uriaşe din beton armat în porturile franceze, care să adăpostească submarinele. Aceste adăposturi au rezistat cu succes la bombardametele aliate până la aproape de sfârşitul războiului, când Aliaţii au produs bomba Tallboy. Începând cu luna iulie, submarinele germane au început să se întoarcă pentru reaprovizionare şi reparaţii la noile baze din Franţa, după încheierea perioadei de patrulare.
– Distrugătoarele britanice au fost retrase din Atlantic.
– Distrugătoarele britanice au fost retrase din Atlantic.
Campania din Norvegia şi invazia Ţărilor de Jos şi Franţei a exercitat o presiune uriaşă asupra flotei de distrugătoare a Royal Navy. Royal Navy a retras un mare număr dintre distrugătoarele mai vechi din componenţa patulelor care apărau rutele convoaielor pentru a lupta în Norvegia în aprilie şi mai, după care le-au îndreptat în Canalul Mânecii pentru a asigura retragerea trupelor franceze şi britanice din Franţa. În vara anului 1940, britanicii erau ameninţaţi cu invazia. Distrugătoarele au fost menţinute în Canal pentru a putea face faţă unei flote de invazie. Flota de distrugătoare a suferit pierderi grele în această perioadă, fiind expusă atacurilor Luftwaffe. În campania din Norvegia au fost pierdute şapte distugătoare, alte şase la Dunkirk şi alte zece în Canalul Mânecii şi în Marea Nordului numai în perioada mai – iunie, cele mai multe dintre ele fiind scufundate de atacurile avioanelor inamice, vasele britanice fiind echipate necorespunzător din punct de vedere al apărării antiaeriene. Numeroase alte distrugătoare au fost avariate.
Încheierea campaniei lui Hitler în Europa Occidentală a făcut ca submarinele retrase după cucerirea Norvegiei, reîntorcându-se la operaţiunile împotriva convoaielor comerciale. În momentul în care numărul de submarine germane a crescut de-a lungul rutelor comerciale aliate, numărul de distrugătoare britanice disponibile pentru paza convoaielor era puternic redus. Singura consolare a britanicilor era că flotele comerciale ale unor ţări ocupate de germani, precum cea a Norvegiei sau a Olandei, îşi căutaseră refugiu în Anglia. Britanicii ocupaseră Islanda şi Insulele Faroe după ce germanii ocupaseră la rândul lor Danemarca.
În aceste circumstanţe, noul prim-ministru Winston Churchill, care preluase funcţia pe 10 mai 1940, i-a scris preşedintelui american Franklin D. Roosevelt cerându-i ca americanii să împrumute englezilor 50 de distrugătoare învechite. A urmat o operaţiune de vânzare mascată a 50 de distrugătoare americane vechi, operaţiune denumită oficial, din considerente politice „împrumut”, în schimbul a concesionării pe 99 de ani a unor baze militare britanice din Newfoundland, Bermuda şi Indiile de Vest. Acest schimb era avantajos din punct de vedere financiar pentru Statele Unite, deoarece populaţia americană era puternic împotriva războiului şi numeroşi politicieni considerau că, cel mai probabil, englezii sunt pe cale să piardă războiul. Primele dintre aceste distrugătoare au fost preluate de echipajele lor britanice şi canadiene de-abia în septembrie şi toate trebuiau reînarmate şi utilate cu dispozitive ASDIC (sonar). Au trecut mai multe luni până când aceste distrugătoare au început să participe la luptele cu germanii.
Germanii au început la rândul lor să primească ajutor de la aliaţii lor. Din august 1940, flotila de submarine italiene cu baza la Bordeaux a început să atace convoaiele Aliate din Atlantic. Submarinele italiene, concepute pentru operaţiuni combinate cu flota de suprafaţă în Mediterana erau mai puţin potrivite pentru lupta împotriva convoaielor din Atlantic decât submarinele germane. Dar şi aşa, cele 32 de submarine italiene care au operat în Atlantic au scufundat 109 vase Aliate cu un deplasament de 593.864 tone. De asemenea, italienii au atacat cu succes cu minisumbarine vasele britanice din portul de la Gibraltar.
Primele operaţiuni ale submarinelor lansate de la bazele din Franţa au fost încununate de un succes spectaculos. Au început zilele de glorie ale unor aşi submarinişti precum Günther Prien („U-47”), Otto Kretschmer („U-99”), Joachim Schepke („U-100”), Engelbert Endrass („U-46”), Viktor Oehrn („U-37”) şi Heinrich Bleichrodt (“U-48”). Echipajele submarinelor deveniseră eroi în Germania şi această perioadă a fost denumită „vremurile fericite”. Din iunie până în octombrie 1940, peste 270 de vase Aliate au fost scufundate.
Cea mai mare provocare pentru submarine era să descopere convoaiele pe marea întindere a oceanului. Germanii dispuneau de câteva avioane cu rază lungă de acţiune Focke-Wulf Fw 200 cu bazele la Bordeaux şi Stavanger, care erau folosite pentru recunoaştere aeriană. Principala sursă pentru semnalizarea convoaielor era însă observaţia executată de echipajele submarinelor.
În loc să atace convoaiele aliate de unii singuri, submarinele germane au adoptat tactica haitei de lupi, atacuri în grup a submarinelor coordonate prin radio. Decriptorii germani au reuşit să spargă codurile marinei britanice, ceea ce le-a permis submariniştilor să estimeze poziţia convoailor la un moment dat. Submarinele se dispersau de-a lungul unei lungi linii de patrulare care intersecta calea convoaielor alite. Odată aflate pe poziţii, submariniştii foloseau microfoane subacvatice pentru captarea zgomotului elicelor convoaielor şi binocluri pentru descoperirea fumului coşurilor vapoarelor. Când un submarin descoperea un convoi, raporta acest fapt la cartierul general al submarinelor, după care aştepta restul „haitei” pentru a ataca de cele mai multe ori în timpul nopţii. Astfel, escortele convoaielor trebuiau să facă faţă atacului concertat a unui grup de submarine (4 – 6 submarine) într-o singură noapte. Cei mai îndrăzneţi comandanţi, aşa cum era Otto Kretschmer, nu numai că străpungeau linia distrugătoarelor, dar atacau chiar din mijlocul convoaielor. Vasele de escortă, care erau în număr insuficient, nu reuşeau să dea un răspuns adecvat atacurilor multiple ale submarinelor, care lansau torpilele noaptea la suprafaţă, deoarece dispozitivele de detectare ASDIC erau folositoare doar împotriva ţintelor de adâncime. Primele radare, care funcţinau în banda de frevenţe VHF, nu erau eficiente împotriva ţintelor mici, precum submarinele aflate la suprafaţă.
Tactica „haitelor” a fost folosită cu succes pentru prima oară în septembrie – octombrie 1940 cu efecte devastatoare pentru convoaiele aliate. Pe 21 septembrie, convoiul HX-72 cu 42 vase comerciale, a fost atacat de un grup de 4 U-boot. Au fost scufundate 11 vase comerciale şi 2 au fost avariate. În octombrie, convoiul SC-7, cu o escortă de numai două goelete şi două corvete, a fost copleşit, pierzând mai mult de jumătate din vasele comerciale din componenţă. În cazul convoiului HX-79, lupta a fost şi mai grea pentru escortă decât în cazul convoiului SC-7. În ciuda faptului că escorta era formată din două distrugătoare, patru corvete, trei traulere şi un puitor de mine, convoiul a pierdut un sfert din vasele comerciale, în timp ce nici un submarin nu a fost măcar deteriorat. Pe 1 decembrie, şapte submarine germane şi trei italiene au atacat convoiul HX-90, scufundând 10 vase comerciale şi avariind alte trei. Aceste succese l-au încurajat pe amiralul Dönitz să adopte tactica „haitei de lupi” ca principala tactică de luptă a submariniştilor germani.
Submarinele nu erau singura ameninţare al adresa convoalielor aliate. După experienţa câştigată în campania din Norvegia, Luftwaffe a contribuit cu un mic număr de avioane la lupta împotriva convoailor, începând din 1940. În primul rând era vorba despre avioanele de recunoaştere cu rază lungă de acţiune, la început de tip Focke-Wulf Fw 200 şi mai târziu de tip Junkers Ju290.
În ciuda succeselor submarinelor, ele nu erau considerate principala ameninţare la adresa convoaielor din Atlanticul de nord. Cu excepţia a câtorva oameni precum Dönitz, cei mai mulţi ofiţeri de marină din ambele tabere considerau navele de suprafaţă drept cea mai importantă componentă a luptei împotriva convoaielor.
În prima jumătate a anului 1940, vasele de suprafaţă germane nu au executat raiduri în Atlantic, fiind concentrate în Norvegia, iar „crucişătorul de buzunar” „Admiral Graf Spee” fusese învins cu mult noroc de o escadră britanică inferioară din punct de vedere al puterii de foc în bătălia de la Rio de la Plata. Dar, începând cu jumătatea anului 1940, un număr crescând de vase de război şi de vase comerciale înarmate germane au început să patruleze în apele Atlanticului.
În prima jumătate a anului 1940, vasele de suprafaţă germane nu au executat raiduri în Atlantic, fiind concentrate în Norvegia, iar „crucişătorul de buzunar” „Admiral Graf Spee” fusese învins cu mult noroc de o escadră britanică inferioară din punct de vedere al puterii de foc în bătălia de la Rio de la Plata. Dar, începând cu jumătatea anului 1940, un număr crescând de vase de război şi de vase comerciale înarmate germane au început să patruleze în apele Atlanticului.
Martie – Mai 1941
Bătălia convoaielor din octombrie 1940, care s-a desfăşurat cu rezultate dezastruoase pentru englezi, a făcut evidentă nevoie de schimbare a tacticilor britanice. Cea mai importantă schimbare a fost introducerea grupurilor de escortă permanentă pentru îmbunătăţirea coordonării şi eficienţei în luptă a vaselor şi marinarilor. Eforturile britaniclor au fost sprijinite de creşterea treptată a numărului vaselor de escortă disponibile, (prin cumpărarea vechilor distrugătoare americane sau prin crearea noului model de corvetă canadiano-britanică din clasa „Flower”). Multe dintre aceste vase au devenit parte a Marinei Regale Canadiene, care a cunoscut o creştere uriaşă a numărului de vase, de la doar câteva, până la efective care să asigure componenţa celor mai multe grupuri de escortă. Numeroase vase de luptă noi erau încadrate cu echipaje formate din francezi, norvegieni sau olandezi, dar acestea erau totuşi puţine şi aflate direct sub comandă britanică. Din 1941, opinia publică americană a început să se schimbe împotriva germanilor, dar războiul era în mod esenţial unul dintre britanici şi nazişti.
La început, noile grupuri de escortă erau formate din două-trei distrugătoare şi 5-6 corvete. De timp ce 2-3 vase erau de obicei în docurile de reparaţii, grupurile de escortă erau formate de cele mai multe ori din şase nave. Gradul de instruire a escortelor a crescut în timp. A fost construită o nouă bază de instruire a echipajelor şi ofiţerilor-comandanţi la Tobermory în Insulele Hebride sub conducerea viceamiralului Gilbert O. Stephenson.
În februarie 1941, Amiralitatea a mutat cartierul general al Comandamentului Western Approaches de la Plymouth la Liverpool, de unde contactul cu navele din convoiele atlantice şi controlul acestora era mult mai lesnicios. S-a trecut la o cooperare mai strânsă cu avioanele de recunoaştere. În aprilie, Amiralitatea a preluat controlul Comandamentului de coastă a aviaţiei. La nivel tactic, noile radare cu unde scurte, care puteau detecta submarinele aflate la suprafaţă, vasele maritime mici şi avioanele au început să intre în dotarea Marinei în timpul anului 1941.
Impactul acestor schimbări s-a făcut remarcat în bătăliile convoaielor şi primăvara anului 1941. La începutul lunii martie, submarinul german „U 47” şi vestitul lui comandant Prien nu s-au mai întors din patrulare. Două săptămâni mai târziu, vasele de escortă a convoiului HX-112, grupul al 3-lea de escortă format din trei distrugătoare şi două corvete, au făcut faţă atacului unei „haite” de submarine. Submarinul „U 100” a fost scufundat după ce a fost detectat de un radar de pe distrugătorul „Vanoc”. După aceea, submarinul „U 99” a fost căutat şi distrus, iar mebrii supravieţuitori ai echipajului au fost luaţi prizonieri. Dönitz pierduse în acel moment pe trei dintre aşii submarinişti: Kretschmer, Prien şi Schepke.
La început, noile grupuri de escortă erau formate din două-trei distrugătoare şi 5-6 corvete. De timp ce 2-3 vase erau de obicei în docurile de reparaţii, grupurile de escortă erau formate de cele mai multe ori din şase nave. Gradul de instruire a escortelor a crescut în timp. A fost construită o nouă bază de instruire a echipajelor şi ofiţerilor-comandanţi la Tobermory în Insulele Hebride sub conducerea viceamiralului Gilbert O. Stephenson.
În februarie 1941, Amiralitatea a mutat cartierul general al Comandamentului Western Approaches de la Plymouth la Liverpool, de unde contactul cu navele din convoiele atlantice şi controlul acestora era mult mai lesnicios. S-a trecut la o cooperare mai strânsă cu avioanele de recunoaştere. În aprilie, Amiralitatea a preluat controlul Comandamentului de coastă a aviaţiei. La nivel tactic, noile radare cu unde scurte, care puteau detecta submarinele aflate la suprafaţă, vasele maritime mici şi avioanele au început să intre în dotarea Marinei în timpul anului 1941.
Impactul acestor schimbări s-a făcut remarcat în bătăliile convoaielor şi primăvara anului 1941. La începutul lunii martie, submarinul german „U 47” şi vestitul lui comandant Prien nu s-au mai întors din patrulare. Două săptămâni mai târziu, vasele de escortă a convoiului HX-112, grupul al 3-lea de escortă format din trei distrugătoare şi două corvete, au făcut faţă atacului unei „haite” de submarine. Submarinul „U 100” a fost scufundat după ce a fost detectat de un radar de pe distrugătorul „Vanoc”. După aceea, submarinul „U 99” a fost căutat şi distrus, iar mebrii supravieţuitori ai echipajului au fost luaţi prizonieri. Dönitz pierduse în acel moment pe trei dintre aşii submarinişti: Kretschmer, Prien şi Schepke.
Dönitz a luat hotărârea să-şi mute submarinele mai departe spre vest, pentru a putea ataca înainte ca grupurile de escortă să se alăture convoaielor. La începutul lunii aprilie, această mutare s-a dovedit una de succes în lupta cu vasele convoiului SC-26, surprins de atacul submarinelor germane înainte de venirea în zonă a vaselor de escortă. Deşi germanii au scufundat 10 nave ale convoiului, au pierdut la rândul lor un submarin.
Pe 9 mai, distrugătorul britanic HMS „Bulldog” a capturat submarinul „U-110” şi a recuperat o Maşină de criptare Enigma. Combinată cu alte două capturări reuşite, acest fapt a reprezentat o uşurare importantă a eforturilor Aliaţilor de spargere a codurilor germane. Maşina a fost dusă la Bletchley Park, unde a fost folosită la spargerea codurilor naziste. Această maşină capturată şi geniul unor decriptori precum Flower şi Turing le-a oferit britanicilor capacitatea să citească majoritatea transmisiunilor navale germane pentru aproape tot restul campaniei, având o contribuţie importantă la dezvoltarea a primului dispozitiv electronic programabil, computerul Colossus.
Iunie – Decembrie 1941
În iunie 1941, britanicii au decis să asigure escorte convoaielor pe tot parcursul traversării Atlanticului. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, Amiralitatea a cerut marinei Regale Canadiene să-şi asume responsabilitatea pentru protejarea convoaielor în zoan vestică a oceanului şi să-şi stabiliească o bază nouă de acţiune la St. John în Newfoundland. pe 13 iunie 1941, comandorul canadian L.W. Murray şi-a luat în primire postul de Comandor Comandant al Newfoundland Escort Force, aflată sub comanda Comandamentului Western Approaches din Liverpool. Şase distrugătoare canadiene şi 17 corvete canadiene, întărite cu 7 distrugătoare, cinci corvete şi trei goelete britanice au format iniţial forţa canadiană de escortă. Aceste vase aflate sub comanda canadiană însoţeau convoaiele din porturile din Newfoundland până în punctele de în punctele de întâlnire din Islanda, unde escorta era preluată de Marina Regală Britanică.
Până în 1941, SUA au luat parte din ce în ce mai mult la război, în ciuda stării sale de neutralitate. În aprilie 1941, preşedintele Roosevelt a extins „Zona Panamericană de Securitate” spre est, până aproape de Islanda. Forţele britanice au ocupat Islanda după ce Danemarca a fost ocupată de Germania Nazistă în 1940, iar americanii au fost convinşi să ajute la escortarea convoaielor până în apropierea Islandei, cee ce a dus la apariţia unor incidente cu submarinele germane.
În acelaşi timp, britanicii lucrau la o serie de invenţii tehnice care să îmbunătăţească lupta antisubmarin. Trebuie amintit că deşi aceste invenţii erau britanice, tehnologiile au fost oferite în mod gratuit americanilor, fiind rebotezate şi fabricate de aceştia din urmă. Acest fapt a dus la credinţa greşită că numeroase invenţii din timpul războiului au fost concepute de americani, nu doar produse în masă de ei. Astfel, noile grenade de adâncime au fost gândite să fie lansate peste bordurile distrugătoarelor, nu aruncate la pupa vaselor, cum se făcea la începutul războiului. În plus, încărcărurile explozive de adâncime au început să fie lansate în reţele, ca mai degrabă să distrugă submarinul datorită interferenţei undei de şoc, decât să-l avarieze printr-o lovitură directă.
Până în 1941, SUA au luat parte din ce în ce mai mult la război, în ciuda stării sale de neutralitate. În aprilie 1941, preşedintele Roosevelt a extins „Zona Panamericană de Securitate” spre est, până aproape de Islanda. Forţele britanice au ocupat Islanda după ce Danemarca a fost ocupată de Germania Nazistă în 1940, iar americanii au fost convinşi să ajute la escortarea convoaielor până în apropierea Islandei, cee ce a dus la apariţia unor incidente cu submarinele germane.
În acelaşi timp, britanicii lucrau la o serie de invenţii tehnice care să îmbunătăţească lupta antisubmarin. Trebuie amintit că deşi aceste invenţii erau britanice, tehnologiile au fost oferite în mod gratuit americanilor, fiind rebotezate şi fabricate de aceştia din urmă. Acest fapt a dus la credinţa greşită că numeroase invenţii din timpul războiului au fost concepute de americani, nu doar produse în masă de ei. Astfel, noile grenade de adâncime au fost gândite să fie lansate peste bordurile distrugătoarelor, nu aruncate la pupa vaselor, cum se făcea la începutul războiului. În plus, încărcărurile explozive de adâncime au început să fie lansate în reţele, ca mai degrabă să distrugă submarinul datorită interferenţei undei de şoc, decât să-l avarieze printr-o lovitură directă.
Nava comercială cu catapultă – „Catapult Aircraft Merchantmen”
În timpul războiului, raza de acţiune a avioanelor a fost crescută în continuu, dar Oceanul Atlantic avea o întindere prea mare pentru a fi acoperită în mod eficient de zborurile de recunoaştere. Una dintre măsurile luate pentru îmbunătăţirea acoperirii aeriene a fost montarea unor rampe de decolare la prova unora dintre navele de transport de marfă, aşa-numitele „Catapult Aircraft Merchantmen”, dotate cu avion de vânătoare cu aripi pliabile Hurricane. Când la era remarcată prezenţa unui avion german, avionul de vânătoare îmbarcat era lansat de pe rampă cu ajutorul unei rachete, ca să lupte cu aparatul de zbor inamic. După îndeplinirea misiunii, pilotul aliat îşi îndrepta aparatul spre un aeroport de pe ţărm, sau dacă nu era posibil, se paraşuta în apele mării, de unde era cules de una dintre navele de escoră, iar avionul era lăsat să se prăbuşească. Au fost lansate opt misiuni aeriene de luptă de pe vasele comerciale, au fost distruse şase avioane ale Axei şi un pilot aliat a fost ucis. Avioanele germane de recunoaştere au fost îndepărtate treptat de pe cerul Atlanticului de avioanele britanice ale Comandamentului de Coastă şi de avioanele îmbarcate.
În timpul războiului, raza de acţiune a avioanelor a fost crescută în continuu, dar Oceanul Atlantic avea o întindere prea mare pentru a fi acoperită în mod eficient de zborurile de recunoaştere. Una dintre măsurile luate pentru îmbunătăţirea acoperirii aeriene a fost montarea unor rampe de decolare la prova unora dintre navele de transport de marfă, aşa-numitele „Catapult Aircraft Merchantmen”, dotate cu avion de vânătoare cu aripi pliabile Hurricane. Când la era remarcată prezenţa unui avion german, avionul de vânătoare îmbarcat era lansat de pe rampă cu ajutorul unei rachete, ca să lupte cu aparatul de zbor inamic. După îndeplinirea misiunii, pilotul aliat îşi îndrepta aparatul spre un aeroport de pe ţărm, sau dacă nu era posibil, se paraşuta în apele mării, de unde era cules de una dintre navele de escoră, iar avionul era lăsat să se prăbuşească. Au fost lansate opt misiuni aeriene de luptă de pe vasele comerciale, au fost distruse şase avioane ale Axei şi un pilot aliat a fost ucis. Avioanele germane de recunoaştere au fost îndepărtate treptat de pe cerul Atlanticului de avioanele britanice ale Comandamentului de Coastă şi de avioanele îmbarcate.
Echipamentul de detectare direcţională cu unde radio de înaltă frecvenţă
Una dintre cele mai importante invenţii britanică din timpul războiului a fost echipamentul de detectare direcţională cu unde radio de înaltă frecvenţă, aşa numitul HF/DF (High-Frequency Direction-Finding), ori Huff-Duff, echipament care a fost montat gradual pe toate vasele mari de escortă. Echipamentul HF/DF permitea unui operator să detecteze direcţia unei emisii radio, neavând importanţă dacă mesajul era criptat şi nu putea fi înţeles. „Haitele” de submarine germane foloseau transmisiile radio pentru transmiterea poziţiei convoaielor inamice şi coordonarea atacurilor. Distrugătoarele aliate putea să se îndrepte către poziţia submarinelor pentru a le ataca, sau cel puţin pentru a le obliga să intre în submersie, ceea ce împiedica desfăşurarea unui atac coordonat al convoiului. Când în cadrul escortei se aflau cel puţin două vase echipate cu HF/DF, poziţia exactă a submarinului inamic putea fi aflată prin triangulaţie. În plus, pe coasta atlantică au fost montate o serie de staţii fixe HF/DF, care urmăreau neîncetat poziţiile din care transmiteau submarinele. Tehnologia radio folosită la echipamentul HF/DF era bine înţeleasă de ambele părţi, dar tehnologia folosită mai înainte de izbucnirea războiului folosea pentru detectare o antenă exterioară rotită manual pentru fixarea pe direcţia transmiţătorului. Direcţionarea antenei era o operaţie delicată, lua ceva timp pentru a putea obţine rezultate suficient de exacte şi putea determina un punct fantomă de emisie, aflat diametral opus de punctul real de transmisie. Cunoscând aceste dificultăţi de detectare, operatorii radio de pe submarinele germane se considerau în siguranţă dacă se limitau la emiterea de mesaje scurte. În schimb, tehnicienii britanici au pus între timp la punct un indicator osciloscopic, care detecta instantaneu poziţia emiţătorului real, nu al fantomei acestuia. Folosind această tehnologie, aproape că nu mai era nevoie de triangulaţie – escorta folosea direcţia dată de echipamentul HF/DF şi folosea radarul pentru detectarea poziţiei exacte a ţintei. Numeroase submarine germane au fost detectate şi scufundate datorită folosirii acestei tehnologii, un exemplu al marilor diferenţe aduse în lupte de mici invenţii.
Una dintre cele mai importante invenţii britanică din timpul războiului a fost echipamentul de detectare direcţională cu unde radio de înaltă frecvenţă, aşa numitul HF/DF (High-Frequency Direction-Finding), ori Huff-Duff, echipament care a fost montat gradual pe toate vasele mari de escortă. Echipamentul HF/DF permitea unui operator să detecteze direcţia unei emisii radio, neavând importanţă dacă mesajul era criptat şi nu putea fi înţeles. „Haitele” de submarine germane foloseau transmisiile radio pentru transmiterea poziţiei convoaielor inamice şi coordonarea atacurilor. Distrugătoarele aliate putea să se îndrepte către poziţia submarinelor pentru a le ataca, sau cel puţin pentru a le obliga să intre în submersie, ceea ce împiedica desfăşurarea unui atac coordonat al convoiului. Când în cadrul escortei se aflau cel puţin două vase echipate cu HF/DF, poziţia exactă a submarinului inamic putea fi aflată prin triangulaţie. În plus, pe coasta atlantică au fost montate o serie de staţii fixe HF/DF, care urmăreau neîncetat poziţiile din care transmiteau submarinele. Tehnologia radio folosită la echipamentul HF/DF era bine înţeleasă de ambele părţi, dar tehnologia folosită mai înainte de izbucnirea războiului folosea pentru detectare o antenă exterioară rotită manual pentru fixarea pe direcţia transmiţătorului. Direcţionarea antenei era o operaţie delicată, lua ceva timp pentru a putea obţine rezultate suficient de exacte şi putea determina un punct fantomă de emisie, aflat diametral opus de punctul real de transmisie. Cunoscând aceste dificultăţi de detectare, operatorii radio de pe submarinele germane se considerau în siguranţă dacă se limitau la emiterea de mesaje scurte. În schimb, tehnicienii britanici au pus între timp la punct un indicator osciloscopic, care detecta instantaneu poziţia emiţătorului real, nu al fantomei acestuia. Folosind această tehnologie, aproape că nu mai era nevoie de triangulaţie – escorta folosea direcţia dată de echipamentul HF/DF şi folosea radarul pentru detectarea poziţiei exacte a ţintei. Numeroase submarine germane au fost detectate şi scufundate datorită folosirii acestei tehnologii, un exemplu al marilor diferenţe aduse în lupte de mici invenţii.
Maşina de criptat Enigma
Un factor hotărâtor în obţinerea de către britanici a succesului împotriva submarinelor Axei în a doua jumătate a anului 1941, ca şi de altfel până la sfârşitul campaniei, a fost înţelegerea modului de funcţionare a maşinii de criptat Enigmaa marinei germane. Atacurile submarinelor germane se bazau pe comunicaţiile radio, existând presupunerile că cifrul Enigma nu poate fi spart şi că mesajele radio scurte nu pot fi poziţionate cu suficientă precizie pentru a pune în primejdie submarinul emiţător. Ambele presupuneri s-au dovedit greşite. De-a lungul verii şi toamenei anului 1941, combinând citirea mesajelor codificate cu maşina Enigma şi detectarea submarinelor prin tehnologia HF/DF, convoaiele au fost redirecţionate pe rute care evitau liniile de patrulare ale submersibelelor germane. Aceste realizări tenhice şi tactice aliate au fost într-o oarecare măsură contrabalansate de creşterea numărului de submarine intrate în luptă. În 1941, în Atlantic a început să se altăture atacatorilor noile submarine de tip VII. Peste 585 de astfel de submarine au fost deplasate în patrulare în Atlantic. Deşi Aliaţii au reuşit să apere în mod eficient convoaiele în vara şi toamna anului 1941, ei nu au reuşit să mai scufunde un număr semnificativ de submarine. Corvetele de escortă din clasa Flower erau capabile să apere convoaiele şi să detecteze submarinele, dar nu erau suficient de rapide pentru a ataca.
În octombrie 1941, Hitler a ordonat amiralului Dönitz să transfere multe dintre submarinele din Atlantic în Marea Mediterană în sprijinul operaţiunilor germane de aici. A urmat o serie de lupte în zona apelor Gibraltarului şi a Sierra Leonei. În decembrie 1941, convoiul HG-76, escortat de şase corvete şi două goelete plus de un portavion de escortă şi trei distrugătoare din Gibraltar a fost interceptat de submarinele care pândeau. Comandantul escortei, căpitanul Frederic John Walker era un tactician inovator, iar echipajele vaselor de escortă erau foarte bine antrenate. Prezenţa portavionului în escortă uşura mult detectarea vizuală a submarinelor, obligate să se scufunde mai înainte de a avea şansa să se apropie de convoi. În următoarele cinci zile au fost scufundate cinci submarine germane şi în ciuda faptului că escorta a pierdut portavionul, un distrugător şi două vase de transport, lupta a fost considerată prima victorie clară a unui convoi aliat împotriva submarinelor Axei. Printr-un efort neîntrerupt, Aliaţii au reuşit să asigure siguranţa convoaielor până la sfârşitul anului 1941. Deşi escortele convoaielor nu au reuşit să scufunde un număr mare de submarine, cele mai multe convoaie au evitat aproape toate atacurile submersibelor inamice. Deşi pierderile navale au continuat de-a lungul întregului război, aceste pierderi nu au mai pus în primejdie supravieţuirea britanicilor.
Un factor hotărâtor în obţinerea de către britanici a succesului împotriva submarinelor Axei în a doua jumătate a anului 1941, ca şi de altfel până la sfârşitul campaniei, a fost înţelegerea modului de funcţionare a maşinii de criptat Enigmaa marinei germane. Atacurile submarinelor germane se bazau pe comunicaţiile radio, existând presupunerile că cifrul Enigma nu poate fi spart şi că mesajele radio scurte nu pot fi poziţionate cu suficientă precizie pentru a pune în primejdie submarinul emiţător. Ambele presupuneri s-au dovedit greşite. De-a lungul verii şi toamenei anului 1941, combinând citirea mesajelor codificate cu maşina Enigma şi detectarea submarinelor prin tehnologia HF/DF, convoaiele au fost redirecţionate pe rute care evitau liniile de patrulare ale submersibelelor germane. Aceste realizări tenhice şi tactice aliate au fost într-o oarecare măsură contrabalansate de creşterea numărului de submarine intrate în luptă. În 1941, în Atlantic a început să se altăture atacatorilor noile submarine de tip VII. Peste 585 de astfel de submarine au fost deplasate în patrulare în Atlantic. Deşi Aliaţii au reuşit să apere în mod eficient convoaiele în vara şi toamna anului 1941, ei nu au reuşit să mai scufunde un număr semnificativ de submarine. Corvetele de escortă din clasa Flower erau capabile să apere convoaiele şi să detecteze submarinele, dar nu erau suficient de rapide pentru a ataca.
În octombrie 1941, Hitler a ordonat amiralului Dönitz să transfere multe dintre submarinele din Atlantic în Marea Mediterană în sprijinul operaţiunilor germane de aici. A urmat o serie de lupte în zona apelor Gibraltarului şi a Sierra Leonei. În decembrie 1941, convoiul HG-76, escortat de şase corvete şi două goelete plus de un portavion de escortă şi trei distrugătoare din Gibraltar a fost interceptat de submarinele care pândeau. Comandantul escortei, căpitanul Frederic John Walker era un tactician inovator, iar echipajele vaselor de escortă erau foarte bine antrenate. Prezenţa portavionului în escortă uşura mult detectarea vizuală a submarinelor, obligate să se scufunde mai înainte de a avea şansa să se apropie de convoi. În următoarele cinci zile au fost scufundate cinci submarine germane şi în ciuda faptului că escorta a pierdut portavionul, un distrugător şi două vase de transport, lupta a fost considerată prima victorie clară a unui convoi aliat împotriva submarinelor Axei. Printr-un efort neîntrerupt, Aliaţii au reuşit să asigure siguranţa convoaielor până la sfârşitul anului 1941. Deşi escortele convoaielor nu au reuşit să scufunde un număr mare de submarine, cele mai multe convoaie au evitat aproape toate atacurile submersibelor inamice. Deşi pierderile navale au continuat de-a lungul întregului război, aceste pierderi nu au mai pus în primejdie supravieţuirea britanicilor.
Operatiunea Paukenschlag [ ianuarie - iunie 1942 ]
Atacul de la Pearl Harbor şi declaraţia de război a Germaniei împotriva SUA a avut un efect imediat în campania din Atlantic. Amiralul Dönitz şi-a făcut imediat planuri să atace transporturile navale americane de pe coasta apuseană a Atlanticului. Germanii dispuneau numai de 12 submarine de tip IX, capabile să traverseze Atlanticului şi să opereze atât de departe de bazele de aporvizionare, iar 6 dintre ele fuseseră transferate la ordinul lui Hitler în Mediterana. Un al şaptelea submarin era reţinut într-un şantier naval pentru reparaţii, pentru atacul împotriva americanilor rămânâd doar cinci submarine. Acestea au colaborat în aşa-numita Operaţiune Paukenschlag.
Americanii nu aveau experienţă în războiul modern naval şi nu s-au angajat în camuflajul de coastă. Submarinele germane nu făceau altcevă decât să aştepte în faţa coastei americane şi să torpileze vasele ale căror siluete se desenau clar în noapte pe fundalul luminii oraşelor de coastă. Mai mult, comandantul-şef al flotei Atlanticului, amiralul Ernest King, a respins la început propunerile britanice pentru organizarea transporturilor americane în sistemul convoaielor. Apărătorii lui King au argumentat că SUA nu dispuneau de suficiente distrugătoare, în parte datorită vânzării celor 50 de nave vechi la începutul războiului. Aceasta nu explica totuşi refuzul americanilor să procedeze la camuflajul de coastă sau să răspundă la orice sfat dat de Royal Navy. Este adevărat că niciun transport de trupe nu a fost pierdut, dar navele comerciale care se aflau în apele teritoriale americane au suferit pierderi grele. Britanicii au constituit escorte navale pe care le-au oferit în mod gratuit americanilor într-un „lease-land inversat”, de vreme ce amiralul King nu dorea să facă niciun pas în această direcţie.
Americanii nu aveau experienţă în războiul modern naval şi nu s-au angajat în camuflajul de coastă. Submarinele germane nu făceau altcevă decât să aştepte în faţa coastei americane şi să torpileze vasele ale căror siluete se desenau clar în noapte pe fundalul luminii oraşelor de coastă. Mai mult, comandantul-şef al flotei Atlanticului, amiralul Ernest King, a respins la început propunerile britanice pentru organizarea transporturilor americane în sistemul convoaielor. Apărătorii lui King au argumentat că SUA nu dispuneau de suficiente distrugătoare, în parte datorită vânzării celor 50 de nave vechi la începutul războiului. Aceasta nu explica totuşi refuzul americanilor să procedeze la camuflajul de coastă sau să răspundă la orice sfat dat de Royal Navy. Este adevărat că niciun transport de trupe nu a fost pierdut, dar navele comerciale care se aflau în apele teritoriale americane au suferit pierderi grele. Britanicii au constituit escorte navale pe care le-au oferit în mod gratuit americanilor într-un „lease-land inversat”, de vreme ce amiralul King nu dorea să facă niciun pas în această direcţie.
Primele atacuri germane împotriva vaselor comerciale din apele teritoriale americane a început pe 13 ianuarie 1942 şi până pe 6 februarie, când submarinele s-au îndreptat spre bazele din Franţa, au fost scufundate 156.939 de vase de transport, fără nicio pierdere de partea germană. După şase luni de luptă, statisticile erau cumplite. Submarinele germane, care începuseră să fie aprovizionate în larg de „vacile de lapte” – submarine de tip XIV, scufundaseră 397 de nave comerciale cu un deplasamente de 2 milioane tone. În acelaşi timp însă, niciun tansport de trupe nu fusese afectat. În 1943, SUA au lansat la apă nave cu un deplasament total de peste 11 milioane tone, dar aceste cifre aveau să scadă spre sfârşitul războiului, când au apărut alte priorităţi.
În mai, amiralul King, promovat acum comandant şef al flotei SUA şi şef al operaţiunilor navale, a fost forţat să instituie sistemul convoaielor. Această schimbare a dus la scufundarea rapidă a şapte submarine germane. Dar americanii nu dispuneau în continuare de suficiente nave de escotă, iar germanii au reuşit să opereze liber în Caraibe şi Golful Mexic, (unde au reuşit practic să închidă mai multe porturi), până când au sosit în zonă escortele împrumutate de britanici. La mijlocul anului 1942, odată cu sosirea vaselor de escortă britanice, atacurile germane au scăzut rapid în număr şi eficienţă. Atenţia germanilor s-a îndreptat din nou spre convoaiele transatlantice. Pentru Aliaţi, situaţia pierderilor tansportului transatlantic a rămas serioasă, dar nu a atins niciodată un nivel critic de-a lungul restului anului 1942.
Operaţiunea Paukenschlag a avut şi un alt efect. A fost un asemenea succes, încât Hitler i-a permis lui Dönitz să aibă controlul total al flotei de submarine. Între timp, marele amiral Erich Raeder a fost demis ca urmare a dezastrului din bătălia din Marea Barenţ, în care două crucişătoare grele germane au fost învinse de şase distugătoare britanice. Karl Dönitz a fost avansat la gradul de mare amiral al marinei şi toate eforturile şantierelor navale au fost direcţionate spre construirea de submarine.
În mai, amiralul King, promovat acum comandant şef al flotei SUA şi şef al operaţiunilor navale, a fost forţat să instituie sistemul convoaielor. Această schimbare a dus la scufundarea rapidă a şapte submarine germane. Dar americanii nu dispuneau în continuare de suficiente nave de escotă, iar germanii au reuşit să opereze liber în Caraibe şi Golful Mexic, (unde au reuşit practic să închidă mai multe porturi), până când au sosit în zonă escortele împrumutate de britanici. La mijlocul anului 1942, odată cu sosirea vaselor de escortă britanice, atacurile germane au scăzut rapid în număr şi eficienţă. Atenţia germanilor s-a îndreptat din nou spre convoaiele transatlantice. Pentru Aliaţi, situaţia pierderilor tansportului transatlantic a rămas serioasă, dar nu a atins niciodată un nivel critic de-a lungul restului anului 1942.
Operaţiunea Paukenschlag a avut şi un alt efect. A fost un asemenea succes, încât Hitler i-a permis lui Dönitz să aibă controlul total al flotei de submarine. Între timp, marele amiral Erich Raeder a fost demis ca urmare a dezastrului din bătălia din Marea Barenţ, în care două crucişătoare grele germane au fost învinse de şase distugătoare britanice. Karl Dönitz a fost avansat la gradul de mare amiral al marinei şi toate eforturile şantierelor navale au fost direcţionate spre construirea de submarine.
Perioada iulie 1942 – februarie 1943
După ce americanii au început să-şi organizeze transporturile navale în convoaie, pierderile de vase datorate atacurilor submarinelor au scăzut în mod semnificativ şi Dönitz a ajuns la concluzia că navele sale sunt mai de folos în alte teatre de luptă. Pe 19 iulie 1942, el a ordonat ultimelor submarine să se retragă de lângă coastele Statelor Unite şi, pe la sfârşitul anului, amiralul îşi concentrase atenţia asupra Atlanticului de nord, unde se va consuma una dintre cele mai dure faze ale luptei.
În acest punct al luptelor erau suficient de multe submarine răspândite în Atlantic pentru a permite diferitelor gupuri să atace simultan mai multe rute ale convoaielor. De multe ori, grupuri de 10 – 15 submarine atacau în unul sau două valuri, urmărind convoaiele ziua şi atacându-le noaptea. În octombrie 1942 pierderile au crescut din nou la 258.000 t în porţiunea dintre Groenlanda şi Islanda, care încă nu era acoperită suficient de patrulele aeriene aliate.
Pe 19 noiembrie 1942, amiralul Noble a fost înlocuit la Comandamentul Western Approaches de amiralul Sir Max Horton. Horton a folosit mumărul tot mai mare de vase de escortă pentru organizarea „grupurilor de sprijin”, care erau folosite la întărirea convoaielor care deveneau ţinta atacurilor germane. Spre deosebire de grupurile de escortă obişnuite, grupurile de sprijin nu erau responsabile de securitatea unui convoi anume. Aceasta le permitea să aibă o mult mai mare flexibilitate tactică, grupurile de sprijin putând detaşa vase pentru vânarea submarinelor reperate de avioanele de recunoaştere sau de echipamentele HF/DF. În situaţii în care vasele escortelor obişnuite trebuiau să se întoarcă la paza convoaielor desemnate, grupurile de sprijin puteau continua multe ore vânătoarea submarinelor inamice.
Pe 19 noiembrie 1942, amiralul Noble a fost înlocuit la Comandamentul Western Approaches de amiralul Sir Max Horton. Horton a folosit mumărul tot mai mare de vase de escortă pentru organizarea „grupurilor de sprijin”, care erau folosite la întărirea convoaielor care deveneau ţinta atacurilor germane. Spre deosebire de grupurile de escortă obişnuite, grupurile de sprijin nu erau responsabile de securitatea unui convoi anume. Aceasta le permitea să aibă o mult mai mare flexibilitate tactică, grupurile de sprijin putând detaşa vase pentru vânarea submarinelor reperate de avioanele de recunoaştere sau de echipamentele HF/DF. În situaţii în care vasele escortelor obişnuite trebuiau să se întoarcă la paza convoaielor desemnate, grupurile de sprijin puteau continua multe ore vânătoarea submarinelor inamice.
La sfârşitul anului 1942, britanicii au dotat vasele de război cu o nouă armă – mortierul antisubmarin „arici”, care lansa 24 de bombe cu explozie la contact pe direcţia de înaintare a vasului atacator. Spre deosebire de grenadele de adâncime, care explodau la o anumită adâncime în spatele navei atacatoare, făcând grea orice încercare următoare de descoperire a ţintei, încărcăturile „ariciului” explodau doar la contactul cu submarinul atacat. Aceasta însemna că submersibilul putea fi atacat în continuu până când era scufundat. Această armă s-a dovedit foarte eficientă, numărul victoriilor crescând de la 7% la aproape 25%. Când exploda o încărcătură „arici”, el provoca detonarea tuturor celorlalte 23 de proiectile, ceea ce creştea mult eficienţa armei.
Avioanele echipate cu radar puteau stânjeni mult activitatea submarinelor pe o mare suprafaţa, dar atacul împotriva submersibelelor se putea desfăşura cu sorţi de izbândă numai dacă pilotul avea o bună vizibilitare. Submarinele se bucurau de un grad sporit de siguranţă în timpul nopţii, de vreme de declanşarea echipamentelor de iluminare oferea un semnal de avertizare despre iminenţa atacului aerian.
Introducerea în iunie 1942 a proiectorului Leigh a dus la schimbarea datelor luptei din cadrul luptelor din Atlanticul de nord. Proiectorul de căutare era aliniat în mod automat cu radarul avionului, fiind folosit la iluminarea ţintelor în fazele finale ale atacului. Avioanele britanice atacau submarinele germane în timpul nopţii, atunci când ieşeau la suprafaţă pentru reîncărcarea bateriilor.
Introducerea în iunie 1942 a proiectorului Leigh a dus la schimbarea datelor luptei din cadrul luptelor din Atlanticul de nord. Proiectorul de căutare era aliniat în mod automat cu radarul avionului, fiind folosit la iluminarea ţintelor în fazele finale ale atacului. Avioanele britanice atacau submarinele germane în timpul nopţii, atunci când ieşeau la suprafaţă pentru reîncărcarea bateriilor.
Comandanţii de submarine care au supravieţuit au povestit despre teama resimţită faţă de această armă. Zgomotul motoarelor avionului era acoperit în noapte de zgomotul motorului sumbarinului care naviga la suprafaţă. Avionul de atac se îndrepta spre submarin folosind radarul cu lungimi de undă centrimetrice, a cărui emisie nu era detectată de echipamentele standard de pe submarinele germane. Atunci când se folosea radarul cu lungimi de undă metrice, acesta era setat la puterea minimă. La aproximativ 1,5 km distanţă de ţintă, proiectorul cu lumină de căutare era pornit automat, luminând clar submarinul. Din momentrul iluminării ţintei, mai treceau cam 5 secunde până în momentul în care era lansat atacul cu încărcături de adâncime. Scăderea pierderilor aliate de la 600.000 t la 200.000 t a fost atribuită în bună parte acestei invenţii.
Aparatul de recepţie MetoxÎn august 1942, submarinele germane au fost dotate cu dectoare de radar care le permitea să evite atacurile prin surprindere ale avioanelor sau corvetelor dotate cu radar. Primul astfel de detectoare, cunoscut ca Metox, după numele inventatorului său francez, era capabil să detecteze emisiunile primelor tipuri de radare, care funcţionau în gama de frecvenţe metrice. Cu aceste echipamente, submarinele nu numai că puteau să evite detectarea de către vasele americane şi canadiene, echipate cu radare depăşite din punct de vedere tehnologic, dar puteau şi să urmărească orice convoi de vase escortate de vase dotate cu asemenea radare.
Aparatul de recepţie MetoxÎn august 1942, submarinele germane au fost dotate cu dectoare de radar care le permitea să evite atacurile prin surprindere ale avioanelor sau corvetelor dotate cu radar. Primul astfel de detectoare, cunoscut ca Metox, după numele inventatorului său francez, era capabil să detecteze emisiunile primelor tipuri de radare, care funcţionau în gama de frecvenţe metrice. Cu aceste echipamente, submarinele nu numai că puteau să evite detectarea de către vasele americane şi canadiene, echipate cu radare depăşite din punct de vedere tehnologic, dar puteau şi să urmărească orice convoi de vase escortate de vase dotate cu asemenea radare.
Perioada grea de iarnă ianuarie – februarie 1943 a asigurat o scurtă pauză a operaţiunilor, dar, în primăvară, bătăliile convoaielor a repornit cu aceiaşi ferocitate. Din primăvara anului 1943, erau aşa de multe submarine în Atlanticul de nord, încât convoaielor le era imposibil să evite întâlnirea cu inamicul, ceea ce a dus la un şir neîntrerupt de lupte navale. În martie au fost scufundate încă 260.000 de tone vase aliate, iar escortele convoaielor SC-122 şi HX-229 au pierdut lupta împotriva submarinelor atacatoare.
Starea aprovizionării devenise în acel moment atât de problematică, iar stocurile de combustibil atât de aproape de limita de criză, încât se punea problema stopării efortului britanic de război. Dönitz era pe punctul de a câştiga războiul. După numai două luni de lupte crâncene, situaţia s-a schimbat în mod radical însă.
Punctul de cotitură al campaniei a fost bătălia din jurul convoiului încet ONS-5 (aprile – mai 1943), în timpul căreia 43 de vase comerciale escortate de două distrugătoare, o fregată şi o corvetă a fost atacate de un grup de 30 de submarine. Deşi au fost scufundate 13 vase comerciale, atacatorii au pierdut la rândul lor şase submarine, distruse de escorta navală sau de avioane. În ciuda faptului că o furtună puternică a zguduit convoiul, vasele comerciale au reuşit să ajungă în zona aflată sub protecţia avioanelor cu baza la sol. Amiralul Dönitz a ordonat în acel moment încetarea urmăririi convoiului.
Starea aprovizionării devenise în acel moment atât de problematică, iar stocurile de combustibil atât de aproape de limita de criză, încât se punea problema stopării efortului britanic de război. Dönitz era pe punctul de a câştiga războiul. După numai două luni de lupte crâncene, situaţia s-a schimbat în mod radical însă.
Punctul de cotitură al campaniei a fost bătălia din jurul convoiului încet ONS-5 (aprile – mai 1943), în timpul căreia 43 de vase comerciale escortate de două distrugătoare, o fregată şi o corvetă a fost atacate de un grup de 30 de submarine. Deşi au fost scufundate 13 vase comerciale, atacatorii au pierdut la rândul lor şase submarine, distruse de escorta navală sau de avioane. În ciuda faptului că o furtună puternică a zguduit convoiul, vasele comerciale au reuşit să ajungă în zona aflată sub protecţia avioanelor cu baza la sol. Amiralul Dönitz a ordonat în acel moment încetarea urmăririi convoiului.
În aprilie, pierderile submarinelor au atins cote atât de ridicate încât, în mai, „haitele” de submarine au încetat să mai fie o forţă organizată. Această ultimă lună a devenit cunoscută pentru submariniştii germani ca „maiul negru”.
Victoria în războiul tehnologic
Victoria în bătălia Atlanticului a fost cucerită de Aliaţi în numai două luni. Au fost mai mulţi factori care au dus la acest rezultat, dar în principal a fost vorba de câştigarea războiului tehnologic şi creşterea resurselor aliate.
Spaţiul din mijlocul Atlanticului, care nu fusese acoperit până în acel moment de avioanele aliate, a început să fie patrulat de avioanele cu rază medie de acţiune B-24 Liberator. În primăvara anului 1943, britanicii au fabricat un radar care opera în lungimile de undă centrimetrice, suficient de compact pentru a fi montat pe avioanele de patrulare înarmate cu grenade antisubmarin. Acest nou tip de radar a îmbunătăţit mult detectarea ţintelor şi a făcut nefolositor sistemul german Metox. Acoperirea aeriană a fost îmbunătăţită odată cu introducerea în cadrul patrulelor a portavioanelor mici britanice, iar mai târziu a marilor portavioane de escortă americane. Avioanele americane îmbarcate pe portavioane de tip Grumman Wildcat au asigurat acoperirea aeriană eficientă în timpul traversării Atlanticului.
A crescut în mod semnificativ număr de nave de escortă disponibile, atât ca rezultat al programului american de construcţie, dar şi ca rezultat al eliberării vaselor care fuseseră implicate în debarcările din Africa de nord din noiembrie şi decembrie 1942. Americanii au lansat un program de construire a unor „distrugătoare de escortă” ieftine, similare fregatelor britanice, care erau mult mai puţin costisitoare decât marile distrugătoare ale flotei britanice, ca şi un program de lansare la apă a numeroase corvete. Toate aceste vase militare nu numai că asigurau o pază suficient de numeroasă a convoaielor, dar puteau forma şi grupuri de vânătoare a submarinelor.
Spargerea codurilor navale germane le-a premis convoaielor aliate să evite de multe ori haitele de submarine, sau să vâneze submersibelele a căror poziţie fusese descoperită de radare sau decriptorii britanici.
În câştigarea bătăliei Atlanticului, un rol important l-a avut producţia americană de vapoare, atât militare cât şi civile, ritmul lansării la apă a acestor vase fiind practic mult mai mare decât cel al scufundării lor de către submarinele germane, ceea ce a dus la victoria în „războiul de uzură al tonajului”.
Forţele aeriene aliate au dezvoltat tactici şi tehnologii care au făcut ca bazele submarinelor germane din Golful Biscaya să fie extrem de nesigure. Dotarea avioanelor aliate cu proiectoarele Leigh a permis creşterea preciziei atacurilor de noapte împotriva submarinelor care îşi reîncărcau acumulatoarele pe întuneric, la suprafaţă. Luftwaffe a încercat să răspundă atcurilor aliate prin asigurarea acoperirii aeriene a submarinelor care plecau sau se întorceau din patrulare în Atlantic.
Victoria în bătălia Atlanticului a fost cucerită de Aliaţi în numai două luni. Au fost mai mulţi factori care au dus la acest rezultat, dar în principal a fost vorba de câştigarea războiului tehnologic şi creşterea resurselor aliate.
Spaţiul din mijlocul Atlanticului, care nu fusese acoperit până în acel moment de avioanele aliate, a început să fie patrulat de avioanele cu rază medie de acţiune B-24 Liberator. În primăvara anului 1943, britanicii au fabricat un radar care opera în lungimile de undă centrimetrice, suficient de compact pentru a fi montat pe avioanele de patrulare înarmate cu grenade antisubmarin. Acest nou tip de radar a îmbunătăţit mult detectarea ţintelor şi a făcut nefolositor sistemul german Metox. Acoperirea aeriană a fost îmbunătăţită odată cu introducerea în cadrul patrulelor a portavioanelor mici britanice, iar mai târziu a marilor portavioane de escortă americane. Avioanele americane îmbarcate pe portavioane de tip Grumman Wildcat au asigurat acoperirea aeriană eficientă în timpul traversării Atlanticului.
A crescut în mod semnificativ număr de nave de escortă disponibile, atât ca rezultat al programului american de construcţie, dar şi ca rezultat al eliberării vaselor care fuseseră implicate în debarcările din Africa de nord din noiembrie şi decembrie 1942. Americanii au lansat un program de construire a unor „distrugătoare de escortă” ieftine, similare fregatelor britanice, care erau mult mai puţin costisitoare decât marile distrugătoare ale flotei britanice, ca şi un program de lansare la apă a numeroase corvete. Toate aceste vase militare nu numai că asigurau o pază suficient de numeroasă a convoaielor, dar puteau forma şi grupuri de vânătoare a submarinelor.
Spargerea codurilor navale germane le-a premis convoaielor aliate să evite de multe ori haitele de submarine, sau să vâneze submersibelele a căror poziţie fusese descoperită de radare sau decriptorii britanici.
În câştigarea bătăliei Atlanticului, un rol important l-a avut producţia americană de vapoare, atât militare cât şi civile, ritmul lansării la apă a acestor vase fiind practic mult mai mare decât cel al scufundării lor de către submarinele germane, ceea ce a dus la victoria în „războiul de uzură al tonajului”.
Forţele aeriene aliate au dezvoltat tactici şi tehnologii care au făcut ca bazele submarinelor germane din Golful Biscaya să fie extrem de nesigure. Dotarea avioanelor aliate cu proiectoarele Leigh a permis creşterea preciziei atacurilor de noapte împotriva submarinelor care îşi reîncărcau acumulatoarele pe întuneric, la suprafaţă. Luftwaffe a încercat să răspundă atcurilor aliate prin asigurarea acoperirii aeriene a submarinelor care plecau sau se întorceau din patrulare în Atlantic.
Perioada de final iunie 1943 – mai 1045
Germanii au pierdut cursa tehnologică. În următorii doi ani, au fost scufundate din ce în ce mai multe submarine. Odată ce „bătălia tonajelor” a fost câştigată de Aliaţi, tot mai multe materiale au fost depozitate în Anglia în vederea deschiderii celui de-al doilea front european. Germanii au făcut încercări disperate să încline balanţa bătăliei în favoarea lor.
Germanii au pus la punct noul submarin tip VII, doatat cu baterii antiaeriene, detectoare de radar şi în cele din urmă cu tuburi de respiraţie, care le permitea să navigheze sub apă fără să oprească motoarele Diesel. În ciuda tuturor acestor inovaţii, atacurile împotriva submarinelor au devenit mult mai eficiente odată cu trecerea timpului, forţele aeriene aliate ajungând până acolo încât atacau submersibilele germane chiar în momentele în care părăseau bazele din Golful Biscayei.
Începând din anul 1943, bombardamentele germane Heinkel He 177 doate cu bombe ghidate au fost folosite pentru atacarea convoaielor cu un oarecare succes. Datorită superiorităţii aeriene aliate, bombardierele germane nu au fost totuşi o ameninţare serioasă pentru Royal Navy.
Inventarea de către germani a torpilei ghidată acustic, care folosea pentru detectarea vaselor inamice zgomotul elicelor a avut eficienţă numai în primele trei zile de la prima lansare, canadienii dezvoltând rapid un sistem simplu şi eficient de apărare, un bloc remorcat din ţevi vechi plutitoare, care distorsiona zgomotul propulsoarelor vapoarelor.
La sfârşitul războiului, (1944 – 1945), germanii au lansat la apă submarinul cu propulsare electrică îmbunătăţită „Elektroboot” tip XXI şi submarinul cu rază scurtă de acţiune tip XXIII. Submarinul tip XXI avea o viteză de deplasare sub apă de 17 noduri (~32 km/oră), aproape tot atât de mare cu a vaselor de escortă aliate. Lansarea producţiei de masă a noilor submarine a întârziat foarte mult şi acestea nu au avut vre-o contribuţie în lupta cu vasele aliate.Ultima luptă submarină a bătăliei Atlanticului a avut loc pe 5 mai 1945. Comandantul şef al submarinelor germane (Befehlshaber der Unterseeb) Karl Dönitz a ordonat tuturor submersibilelor germane să înceteze operaţiunile de luptă şi să reîntoarcă la bazele lor, lăudând echipajele: „aţi luptat ca leii!”. Echipajul submarinului U-853, care se afla la pândă lângă Rhode Island, nu a recepţionat ordinul. El a lansat un atac cu torpile împotriva vasului mineralier SS Black Point, care transporta cărbune. După 15 minute de la atac, mineralierul s-a scufundat, fiind ultimul vas comercial american scufundat în timpul războiului. Submarinul a fost atacat de patru vase de război americane în prima zi şi de alte două ziua următoare. Submarinul german a fost descoperit şi distrus la o adâncime de 18 fathom (33 m), toţi cei 55 de ofiţeri şi marinari de la bord fiind ucişi. Acesta a fost ultimul submarin german distrus în timpul războiului.
Germanii au pus la punct noul submarin tip VII, doatat cu baterii antiaeriene, detectoare de radar şi în cele din urmă cu tuburi de respiraţie, care le permitea să navigheze sub apă fără să oprească motoarele Diesel. În ciuda tuturor acestor inovaţii, atacurile împotriva submarinelor au devenit mult mai eficiente odată cu trecerea timpului, forţele aeriene aliate ajungând până acolo încât atacau submersibilele germane chiar în momentele în care părăseau bazele din Golful Biscayei.
Începând din anul 1943, bombardamentele germane Heinkel He 177 doate cu bombe ghidate au fost folosite pentru atacarea convoaielor cu un oarecare succes. Datorită superiorităţii aeriene aliate, bombardierele germane nu au fost totuşi o ameninţare serioasă pentru Royal Navy.
Inventarea de către germani a torpilei ghidată acustic, care folosea pentru detectarea vaselor inamice zgomotul elicelor a avut eficienţă numai în primele trei zile de la prima lansare, canadienii dezvoltând rapid un sistem simplu şi eficient de apărare, un bloc remorcat din ţevi vechi plutitoare, care distorsiona zgomotul propulsoarelor vapoarelor.
La sfârşitul războiului, (1944 – 1945), germanii au lansat la apă submarinul cu propulsare electrică îmbunătăţită „Elektroboot” tip XXI şi submarinul cu rază scurtă de acţiune tip XXIII. Submarinul tip XXI avea o viteză de deplasare sub apă de 17 noduri (~32 km/oră), aproape tot atât de mare cu a vaselor de escortă aliate. Lansarea producţiei de masă a noilor submarine a întârziat foarte mult şi acestea nu au avut vre-o contribuţie în lupta cu vasele aliate.Ultima luptă submarină a bătăliei Atlanticului a avut loc pe 5 mai 1945. Comandantul şef al submarinelor germane (Befehlshaber der Unterseeb) Karl Dönitz a ordonat tuturor submersibilelor germane să înceteze operaţiunile de luptă şi să reîntoarcă la bazele lor, lăudând echipajele: „aţi luptat ca leii!”. Echipajul submarinului U-853, care se afla la pândă lângă Rhode Island, nu a recepţionat ordinul. El a lansat un atac cu torpile împotriva vasului mineralier SS Black Point, care transporta cărbune. După 15 minute de la atac, mineralierul s-a scufundat, fiind ultimul vas comercial american scufundat în timpul războiului. Submarinul a fost atacat de patru vase de război americane în prima zi şi de alte două ziua următoare. Submarinul german a fost descoperit şi distrus la o adâncime de 18 fathom (33 m), toţi cei 55 de ofiţeri şi marinari de la bord fiind ucişi. Acesta a fost ultimul submarin german distrus în timpul războiului.
Urmări
Germanii au eşuat în încercarea de sugrumare a traficului cu materiale strategice către insulele britanice, aceasta ducând la crearea unei formidabile forţe de invazie care avea să declanşeze debarcarea din Normandia, care avea să asigure în final înfrângerea Germaniei Naziste.
Victoria aliată a fost scump plătită: între 1939 şi 1945, 3.500 vase aliate au fost scufundate (cu un tonaj brut de 14,5 milioane tone) şi au fost distruse 783 de submarine germane.
Germanii au eşuat în încercarea de sugrumare a traficului cu materiale strategice către insulele britanice, aceasta ducând la crearea unei formidabile forţe de invazie care avea să declanşeze debarcarea din Normandia, care avea să asigure în final înfrângerea Germaniei Naziste.
Victoria aliată a fost scump plătită: între 1939 şi 1945, 3.500 vase aliate au fost scufundate (cu un tonaj brut de 14,5 milioane tone) şi au fost distruse 783 de submarine germane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea tuturor conteaza.
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.