ÎNTREPRINDEREA DE PRODUSE ORTOPEDICE ROMHANDICAP

Mă plimbam pe Calea Moşilor, când mi-am zis să revăd fostul sediu Romhandicap, întreprinderea de produse ortopedice, de lângă Şcoala Superioară Comercială Nicolae Kretzulescu. În vecinătatea unei instituţii cu un nume aşa pompos merita să se afle şi o ruină. Deja m-am obişnuit cu ideea că aproape toate casele părăsite sunt situate lângă o şcoală. Nu ştiu cât de optimist e modul ăsta de a privi lucrurile, dar mie unul îmi e mai ușor să găsesc noi obiective de explorat așa.

Între străzile Teodor Ştefănescu şi Negustori se află două clădiri mari care au aparţinut fostului sediu Romhandicap. Au fost construite la începutul secolului XX. Aici se aflau atelierele de protezare şi o fabrică de produse ortopedice, care a devenit societate pe acțiuni prin 1991. Ea a fost abandonată 15 ani mai târziu, asemenea multor altor întreprinderi, iar în 2007 compania a declarat faliment. Cu toate astea imobilul este menţionat în lista monumentelor istorice din sectorul II al municipiului Bucureşti, cu codul B-II-m-B-19276.

Dacă tot eram în trecere, am avut inspiraţia să bat la uşă, ca să văd dacă era vreun paznic. Spre surprinderea mea a ieşit un domn foarte amabil, cu care am schimbat câteva vorbe. Poarta era deschisă, iar el o aştepta pe proprietăreasă, care trebuia să sosească dintr-un moment într-altul. La insistenţele mele m-a lăsat să intru să fac câteva poze în interiorul clădirii vechi. La caţiva paşi de omul ăsta stătea o potaie cu capul plecat şi cu ochii aţintiţi pe mine. Mârâia în draci şi m-am speriat. Am realizat că dacă săream gardul prin spate fără să fi bătut la uşă, aș fi fost mâncat de viu de monstruozitatea aia. Nu cred că mai e necesar să adaug că a sărit la mine să mă muşte. Nefericirea nu s-a petrecut, căci stăpânul ei a calmat-o pe moment.

Am traversat curtea şi am zărit intrarea în clădire. „Pot închide uşa ca să nu intre potaia?”, l-am rugat pe paznic, „Nu, uşa rămâne deschisă.” L-am mai tras de limbă întrebându-l ce are de gând să facă proprietara. Mi-a spus că ea a cumpărat recent locul şi are în plan transformarea imobilelor într-un hotel. De la sediu Romhandicap la hotel e o trecere plină de peripeţii băneşti şi morale. Deși eram curios ce nume va purta hotelul, m-am gândit că trebuie să-mi fac treaba cât mai repede, aşa că l-am lăsat pe paznic şi am intrat în locul ăsta care arăta niţel a spital de nebuni, cu frica căţelei turbate în ceafă.

Omul m-a avertizat că e plin de căcaţi de câini şi pute în ultimul hal. Am dat peste o cameră colorată la propriu şi la figurat, decorată cu un peisaj de iarnă.

Ceva artistic zăcea în locul ăsta plin de tablouri. Mai mult de atât, parcă toţi pereţii se pictează singuri din cauza trecerii vremii. Am auzit multe zgomote şi credeam că sunt şoareci care se piteau în spatele seifului. De fapt erau bucaţi de vopsea care cădeau nestingherite.

Din care uşă o să iasă un lunatic cu un cui bătut în frunte? Şi nu, nu le-am deschis eu special. Faza e că nici n-aveam timp să gândesc prea mult fiecare cadru. În câteva minute venea proprietara şi nu voiam să mă găsească înăuntru.

Am coborât scările până la fereastă, ca să mă asigur că nu e nicio maşină în curte. Mai aveam timp de câteva poze.

Probabil aici era bucataria. Cred este cea mai dotată încăpere la ora actuală din toată întreprinderea. Nu e bine să te joci cu imaginaţia, când găseşti aşa ceva. Vei avea coşmaruri noaptea care va urma.

Într-un final am găsit şi-un lift în zona mai avariată a clădirii. Pe zidurile de cărămidă erau numai cuie ieşite cu vârfurile în afară. Holul avea un iz macabru de cameră de tortură medievală. Drumul spre lift era compromis de aceste capcane reci şi ascuţite. Am dat cale-ntoarsă şi am ieşit pe unde am intrat .