La cincizeci de metri altitudine, de jur împrejur, ca pe tavă, se întind Bucureştii celor aproape un milion de locuitori. Centrul umflat în turnuri descreşte spre marginile oraşului până la nivelul câmpului prinzându-şi parcă aşa carapacea de beton de permanenţa pământului.
Cincizeci de metri sub picioarele mele şerpuieşte panglica de granit şi asfalt a străzii. Lunecă pe ea ca bondari maşinile sau ca broaşte ţestoase - rapide bineînţeles; se încovoaie olteni sub greutatea cobiliţelor, aleargă ţigănuşii cu gazete, se grăbesc femei, bărbaţi. Strada e un furnicar mut: până aici tot zgomotu-i ajunge doar zumzet, cum şi priveliştea pierzând din plasticitatea apropierii capătă caracter bidimensional de film "luat" sub un unghi mai interesant.
Seara coboară asupra oraşului văluri de aur şi foc, apoi din ce în ce mai închise văluri cenuşii, se aprind culorile firmelor de neon încoronând câte un bloc, tivind cu linii de lumină verde, roşie, galbenă sau albastră. Pe câte un bulevard sau o stradă mai dreaptă luminile formează şiraguri scânteietoare, ferestrele blocurilor ard pătrăţele ca în felinarele făcute din bostani. Apropos, ştiţi că Bucureştii sunt prost luminaţi? Asta se poate vedea bine de sus, unde stau.
De aici iar se mai pot vedea şi altele care-i rămân ascunse omului de pe strada strânsă între ziduri.
[Imagini şi text preluate din colecţia revistei Realitatea Ilustrată - 1939]
Blocul Belvedere - înainte şi după 1977, de la Raiden.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea tuturor conteaza.
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.