2014: ROMANIA sau DACIA?

Preşedintele Partidului Social Democrat al Muncitorilor (PSDM), Miron Cozma, a declarat sâmbătă, că va candida la alegerile prezidenţiale din 2014. El a afirmat, printre altele că odată ajuns la Cotroceni vrea să schimbe numele ţării, din România în “Dacia”. Sigur ideea nu e nouă. Pe vremuri, scriitorul Pavel Coruţ, care scris o serie de romane despre o Dacie secretă, a cochetat cu această idee în subsidiar. Şi fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar susţine frecvent în declaraţiile sale de presă că poporul român este urmaşul poporului dac, de fapt noi, românii, suntem dacii.

Cunosc foarte bine Zalmoxologia, un curent ştiinţific şi istoric ce îşi are rădăcinile în opera poetului naţional Mihai Eminescu şi, mai ales, în cea a istoricilor BP Haşdeu şi Nicolae Densuşianu. Personal am făcut parte în anii 90 din mişcarea zalmoxiană şi l-am cunoscut pe părintele Bălaşa, patriarhul de la Drăgăşani, care a dorit să restaureze religia românilor într-o ortodoxie cu rădăcini spirituale în Zalmoxis. Am scris studii, editat cărţi şi am participat la simpozioane pe tema dacismului şi Zalmoxologiei. Opinia publică românească cunoaşte foarte puţin acest curent cultural şi istoric care este extrem de puternic, influent şi bine structurat în anumite medii culturale şi ale serviciilor secrete. Scriitorul Artur Silvesti, prin cărţile sale, încerca să redescopere ca o maieutică a României tainice şi profunde, rădăcina sintetică între ortordoxie, bizantinism, zalmoxism şi dacism.

Prietenul lui Nicolae Ceauşescu, marele magnat şi fost legionar Iosif Constantin Drăgan a scris celebra carte “Noi, tracii”, prin care susţinea că poporul român este urmaşul tracilor şi a ramurii nordice: dacii. Naţional-comunismul a încurajat aceste idei ca şi protocronismul marelui Edgar Papu, tot fost luptător pentru adevăr din perioada interbelică. Aşa că ideea lui Miron Cozma de a candida la preşedinţia României cu proiectul ca România să-şi schimbe numele în Dacia, nu e inedit şi ar putea avea un neaşteptat ecou intern şi internaţional.

Denumirea de România a ţării e foarte târzie. Principatele române se numeau în evul mediu: Modova, Valahia şi Transilvania. Abia cronicarii Ureche şi Costin în secolul XVII au arătat în scrierile lor că “de la Râm ne tragem”. De aici şi denumirea de România a proiectului naţional paşoptist. Peste aceste idei de la 1848 se mai adaugă şi ideea bizantină, că locuitorii Bizanţului se numeau “romei”, adică de la Roma (de fapt Roma era Constantinopol n. red.) şi după căderea Constantinopolului sub turci la 1453, grecii refugiaţi în Ţările Române se considerau urmaşii acestora. Aşa că, şi românii ortodocşi au consderat denumirea de România ca ţara locuită de “romei”, adică cei ce s-au refugiat din Bizanţ. Această ultimă teorie e mai puţin plauzibilă decât proiectul paşoptist sprijinit de masoneria europeană şi Franţa de a se creea un stat între Dunăre şi Carpaţi, cu numele de România de la firescul “Râm”, adică Roma latină, bine promovată în acest sens de Şcoala Ardeleană în secolul al XVIII-lea. În perioada premergătoare creării statului român modern, reprezentanţii românilor din cele doua principate la Adunarile Ad-Hoc din 7 octombrie 1857 (Moldova) şi 8 octombrie 1857 (Ţara Românească) cereau unirea principatelor într-un singur stat cu numele de România. Cu toate acestea, marile puteri europene întrunite la Conveţiunea de la Paris din 1858 nu au fost de acord cu această cerere. Astfel în “Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei şi Valahiei”, se stipulează ca cele doua principate se vor numi PRINCIPATELE UNITE ALE MOLDOVEI SI VALAHIEI (PRINCIPATELE UNITE ROMÂNE). În anul 1862, la data de 24 ianuarie, parlamentul unic (Adunarea Generala formată prin contopirea celor doua Adunari Elective), în prima sa şedinţă, a aprobat proclamaţia prin care statul român prelua denumirea oficială de România. Denumirea este păstrată şi precizată şi în articolul 1 al Constituţiei din 1 iulie 1866: “Art. 1 – Pricipatele Unite Române constituiesc un singur stat indivizibil, sub denumirea de România.”

În ultimii ani, datorită confuziei impuse intenţionat de către mediile de informare occidentale şi legislaţia europeană între români şi rromi sau între România şi Rromânia, ca “ţara ţiganilor” (cu complicitatea miniştrilor Petre Roman şi Andrei Pleşu din guvernarea CDR), s-ar putea ca în 2014 ideea schimbării denumirii ţării în Dacia la alegerile prezidenţiale să aibă o miză şi un impact real în opinia publică. Să nu uităm că umaniştii secolului XVI din Europa numeau cele trei Ţări Române ca Dacia, aşa cum apare pe toate hărţile epocii, fapt ce l-a însufleţit pe Mihai Viteazul să le unească sub un singur sceptru la 1600, într-o singură ţară cu numele, în unele cancelarii vestice şi hărţi occidentale, de DACIA. De Ionuţ Ţene –NapocaNews

Sursa: frontpress.ro