Crucificarea a fost o metodă de execuţie folosită de numeroase popoare din Antichitate, fiind întâlnită la greci, perşi, cartaginezi, macedoneni şi romani. Cu toate că existau diferite forme ale crucii, procesul era acelaşi.
De obicei, condamnaţii erau în primă fază biciuiţi până fiecare părticică a pielii era doar carne vie. Ulterior, erau obligaţi să îşi care singuri crucile de lemn, grele de sute de kilograme, până la locul unde va avea loc execuţia. Ajunşi acolo, mâinile şi picioarele erau bătute în cuie. De multe ori, călcâiele erau de asemenea prinse în piroane de metal, ceea ce îi provoca victimei o durere teribilă. Într-un final, ele erau lăsate să moară în soare, fiind un proces extrem de lent şi de dureros, moartea survenind în câteva zile.
Taurul de alamă este o altă metodă promovată de greci şi inventată de Perillos din Atena şi propusă lui Phalaris, un tiran sicilian. Dispozitivul era macabru, dar în acelaşi timp construit pentru a provoca teroare în rândul victimelor. Astfel, era construit un taur din alamă, gol în interior, având o uşă prin care să intre condamnatul.
Cel care urma să fie ucis era introdus în interior, în timp ce un foc mare era aprins sub picioarele dispozitivului de tortură. Din cauza metalului care se încingea treptat, moartea era mult mai dureroasă, victima fiind practic prajită de vie. Mai mult, în capul taurului era construit un sistem de ţevi, prin care sunetul din interior era manipulat ca printr-un instrument. Atunci când oamenii urlau de durere, afară se auzeau sunete terifiante, asemănătoare răgetului unui taur. Întregul tablou era completat de fumul gros şi de mirosul de carne arsă care veneau de la taurul de alamă.
Trasul în ţeapă, promovat în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, presupune introducerea unei ţepe lungi de lemn prin corpul unei persoane. Cu toate că penetrarea se putea face din diferite părţi, de obicei vârful ţepei era introdus prin anus sau vagin şi apoi ieşea prin gură. Înainte de execuţia propriu zisă, victimele erau torturate în public şi violate. Capul bontit al ţepei îi asigura pe torţionari că victima nu murea prea repede, organele interne fiind date la o parte în timp ce lemnul înainta prin corp. Astfel, victimele puteau rezista şi trei zile înainte să moară, fiind lăsate să îşi dea duhul încet, suspendate în aer. Vlad Ţepeş este cel mai prolific adept al acestei metode de execuţie, fiind cunoscute câteva numeroase cazuri în care trăgea în ţeapă mii de oameni simultan, în general prizonieri de război.
Safismul este o altă metodă de execuţie mai puţin cunoscută, dar extrem de macabră, care provoca victimelor o durere de nedescris. Mai mult, victimele trăiau săptămâni întregi. Primii care au folosit-o au fost perşii. Astfel, la început, cei care urmau să moară erau legaţi de o o barcă sau de o buturugă aflată în apă. Ulterior, erau forţaţi zilnic să consume cantităţi mari de lapte şi miere, până ajungeau să se îmbolnăvească de diaree. În acelaşi timp, o cantitate mare de fecale se strângea în jurul victimelor, ceea ce atrăgea insectele. În acelaşi timp, corpul era uns cu miere, pentru a atrage albine şi alte insecte aflate în căutare de hrană. Durerea pare să fi fost inimaginabilă, mai ales din cauza insectelor care foloseau corpul oamenilor pentru a depune ouă, ce se transformau apoi în larve ce se hrăneau cu carnea vie. Moartea era lentă şi agonizantă, mai ales că de multe ori cei torturaţi erau hrăniţi zile la rând pentru a prelungi durerea. Potrivit unei lengende, criminalul lui Cyrus cel Tânăr a supravieţuit timp de 17 zile unei astfel de torturi, înainte ca inima lui să se oprească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea tuturor conteaza.
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.