Oricât de hazardat le-ar putea părea unora, Europa secolelor XIV și XV a aparținut din punct de vedere militar micilor formațiuni statale românești care s-au opus cu succes celei mai mari forțe a vremii, temutul Imperiu Otoman. Eram într-atât de neclintiți pe vremuri, încât administram înfrângeri umilitoare puternicilor lumii.
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra forței militare românești trebuie să facem o scurtă comparație între proporția de forțe întâlnită între „marile“ bătălii ale Europei Apusene și confruntările militare ale voievodatelor românești. Faimosul Război de o sută de ani, bătăliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntări între oști care numărau maximum 10.000-20.000 de soldați, ultimele chiar mai puțin de 5.000. În faimoasa bătălie de la Tannenberg, când este stopată înaintarea cavalerilor teutoni spre răsărit, s-au confruntat corpuri de armată de 10.000, respectiv 16.000 soldați. În perioada Războiului celor Două Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de ostași. În celebra bătălie de la Rimini din 1469, când Federico da Urbino înfrânge armata papală, au murit…100 de oameni și au fost răniți circa 3.000. Totuși, cronicile contemporane numesc această luptă „bătălia cumplită“.
Cele mai mari încleștări din aceste secole par a fi luptele între principii elvețieni și regele Carol cel Curajos. Trupele de soldați implicate în luptele de la Granson și Morat se ridică la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta și gândirea militară în Europa apuseană de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decădere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele în domeniu ale Europei de Vest se înregistrează mult mai târziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventă a armelor de foc și a prafului de pușcă. În răsăritul Europei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Țaratele și cnezatele rusești nu reprezentau (încă) o forță militară, regatul polon era tributar manevrelor și conceptelor militare apusene (de exemplu, impasul polon de la Marienburg și apariția providențială a trupelor moldovenești care au întors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au strălucit prea mult pe câmpul de luptă. Bulgarii, sârbii și bizantinii au căzut după o dârză dar tristă rezistență în fața forței Semilunei. Românul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor între anii anii 1444-1447, dar spre final este înfrânt de aceștia. Singurii care s-au adaptat cu succes și au pus la punct tactici revoluționare alături de manevre eficiente au fost voievodatele românești ale Moldovei și Țării Românești.
[pullquote_right]„În zilele albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloata, ca lupii flămânzi“ – Nicolae Iorga[/pullquote_right]
Conduse de voievozi realiști și inspirați precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepes și marele Ștefan, valahii au fost singurii europeni care au ținut la respect pe otomani. Turcii erau la apogeu. Conduși de cumplitul Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul), otomanii cuceriseră Bizanțul, precum și o bună parte a Europei de răsărit. În drumul lor spre Apus nu le mai stăteau în cale decât voievodatele românești. În aceeași perioadă, asupra Moldovei pândeau nu numai otomanii, ci și tătarii din Hoarda de Aur. Cuceritorul Bizanțului vedea în Moldova principalul obstacol în invadarea Europei. În plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitivă a Hoardei de Aur alături de consolidarea unei viitoare alianțe cu tătarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu în ultimul rând, sultanul vedea în bogatul voievodat românesc, o bază de operațiuni militare, un izvor de resurse economice și de luptători valoroși care puteau fi angajați ca mercenari de partea Semilunei. Un alt aspect politico-strategic care îl deranja la culme pe Mahomed, era încercarea continuă a lui Ștefan cel Mare de a sustrage Țara Românească de sub autoritatea Porții. Geniul militar al lui Ștefan încerca de fapt o unitate a țărilor române. Toți acești factori la care se adaugă refuzul marelui domnitor de a închina țara turcilor sau de a le plăti tribut, alimentează furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducătorul unei țări mici situată la marginea Imperiului. Într-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolența lui Ștefan să fie pedepsită cât mai repede posibil, iar Moldova cea rebelă să ajungă pașalâc. În acest scop, Mahomed trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului. Temutele și încercatele trupe otomane călite în luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg și comandate de eunucul Soliman Pașa, primesc ordinul să abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a ataca „Kara Bogdania“ (cum numeau turcii Moldova). Lor li se alătură oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elită al sultanului, la care se adaugă un eșantion de 12.000 de valahi din Țara Românească trimis de turci să lupte contra voii lor cu frații moldoveni.
Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li se adăugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenințarea era deosebit de serioasă, Ștefan cel Mare, în calitate de unic apărător al întregii creștinătăți se vede nevoit să ceară ajutor militar la curțile Europei. Primește în schimb laude și încurajări. În fața unui asemenea colos, Ștefan reușește totuși să strângă aproape 40.000 de oșteni moldavi cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. În calea urgiei musulmane, Ștefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerii populației, otrăvirii fântânilor, astfel ca invadatorii să simta foamea, setea și bolile. Soliman Pașa dorea să termine treaba cât mai repede. Strateg iscusit, el își dă seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. Convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleștarea finală, Ștefan ordonă retragerea spre Vaslui. Acolo, Măria Sa alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc.
În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor și a odihnei. Cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă. Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un „buluc“ compus din ieniceri de elită „pentru al căror suflet bătălia era o plăcere“, și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor. Manevra pare să fi reușit pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt.
[toggle_box title="Femeile din viata lui Stefan cel Mare" width="600"]Prin traditii, ne-am obisnuit sa-l consideram pe Stefan cel Mare un sot vesnic infidel, cu amante si copii din flori in toate targurile si colturile Moldovei.Trebuie sa spunem din capul locului ca documentele istorice nu confirma aceasta imagine.
Spre deosebire chiar de bunicul sau Alexandru cel Bun, care a avut 16 copii, dintre care doar doi fii legitimi, lui Stefan nu i se cunoaste cu certitudine decat un copil din flori – si acela a fost cel mai vrednic dintre succesorii sai
La curtea de la Suceava, doamna tarii, trecuta in documente sub numele de “gospodja”, avea o viata retrasa, neamestecandu-se in treburile de stat decat in cazuri exceptionale.O facea doar atunci cand trebuia sa asigure succesiunea fiului sau la tron, dupa moartea tatalui.De obicei, doamna tarii era inconjurata de o mica curte a ei, alcatuita din dregatori speciali.Veniturile si le tragea din mosiile si din targurile care ii apartineau.In Moldova, apanajul doamnei era targul Botosanilor.Viata personala a sotiilor domnitorilor nu era neaparat foarte fericita.Ele erau obligate sa suporte existenta la curte a “tiitoarelor”, care ii dadeau voievodului copii, potentiali mostenitori ai coroanei.
Stefan cel Mare a avut trei casatorii : cu Evdochia de Kiev, cu Maria de Mangop si cu Maria Voichita, fiica lui Radu cel Frumos, domnul Tarii Romanesti, fratele lui Vlad Tepes.Toate erau de rand princiar, descendente din mari familii domnitoare, intre care cea de-a doua, Maria de Mangop, chiar urmasa familiei imperiale bizantine a Asan-Paleologilor.Stefan a contactat casatorii, conform uzantelor epocii, in intreaga Europa, care-i aduceau si aliante politice profitabile.
Casatoria cu Evdochia de Kiev a avut loc la Suceava, la 5 iulie 1463, in fata inaltelor fete bisericesti ale Moldovei si ale curtii domnesti.Stefan avea atunci cam 25 de ani, iar mireasa era o tanara blonda, se pare foarte frumoasa, aproape o copila.Evdochia era rusoaica sau lituanianca rusificata.Dupa nume era ortodoxa.Bunicul sau Vladimir, mare cneaz de Kiev, era descendentul marilor duci ai Lituaniei, din care s-a tras de altfel si familia regala a Poloniei.El a fost primul care s-a crestinat ( in secolul al 14-lea lituanienii erau inca pagani) sub numele bizantin Vasile.Vladimir a avut patru urmasi din care doar tatal Evdochiei, Alexandru, sau Olelko, s-a afirmat in luptele politice dintre unchii sai.Acesta l-a sprijinit pe varul sau, regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagello, care i-a confirmat calitatea de mare cneaz de Kiev.
Despre Evdochia se stiu insa putine lucruri.Stefan a avut cu ea, in mod sigur, un baiat numit Petru, nascut probabil in 1465 – 1466 si mort in 1480, deci la 14-15 ani.Mormantul lui se afla la manastirea Putna.Fiul cel mare a lui Stefan, Alexandru, nascut in jurul anului 1464 si mort in 1496, nu se stie nici pana azi cu certitudine daca era al Evdochiei sau al unei anume Marusca, cu care iarasi nu se stie inca daca Stefan cel Mare a fost casatorit sau a fost doar una din tiitoarele domnului.
Cu Evdochia, Stefan a avut si o fata, Elena, victima unui destin nefericit pe care-l vom deslusi in continuare.Pana atunci insa, trebuie sa amintim ca frumoasa Evdochia s-a stins din viata la doar patru ani dupa casatoria cu Stefan cel Mare, in 1467, nu se stie daca de boala sau in urma unei nasteri.Mormantul ei s-a descoperit, in urma sapaturilor arheologice, la biserica Mirautilor, fosta mitropolie a Moldovei in timpul lui Stefan cel Mare.
Cand Evdochia se afla pe patul de moarte, Stefan era plecat in campania impotriva lui Matrei Corvin.Prima sa sotie n-a apucat sa vada nimic din gloria sotului ei.Stefan a fost, se pare, foarte afectat la aflarea vestii, si a ramas mult timp neconsolat.Chiar si dupa a treia casatorie, cu Maria Voichita, mai facea danii pentru sufletul Evdochiei.
Asa cum spuneam, destinul Elenei, fiica Evdochiei de Kiev si a lui Stefan cel Mare, a fost unul nefericit.In 1479 Stefan a inceput tratativele pentru o casatorie dinastica intre fiica lui si cneazul Moscovei, Ivan Ivanovici.El s-a adresat cumnatei sale Teodosia, sora raposatei doamne Evdochia, care era ruda cu familia princiara moscovita.Logodna celor doi s-a facut la Suceava in 1482, prin procura, reprezentantul cneazului fiind boierul Andrei Plesceev.Dupa aceasta Elena a plecat spre Moscova cu un alai somptuos, trecand prin Polonia.Nu avea sa-si mai vada niciodata tatal si locurile natale.La Moscova printesa a fost primitade mama marelui cneaz si gazduita la manastirea Voznezenskaia, unde a ramas pana la celebrarea cununiei, savarsita la 6 ianuarie 1483.In toamna anului urmator, Elena a nascut un fiu, botezat Dimitrie.Se intrevedeau zile fericite pentru fiica lui Stefan cel Mare, numai ca la 7 ani de la casatorie, sotul ei moare, fie de podagra, fie otravit de un medic evreu venetian, care-l ingrijea.Din acel moment, viata Elenei a devenit un cosmar.
A doua sotie a socrului sau Ivan al III- lea, Sofia Paleologa, descendenta a ultimilor imparati bizantini, nu vedea cu ochi buni atentia pe care marele cneaz o acorda nurorii si nepotului sau.Mai mult, dorea ca Elena si Dimitrie sa cada in dizgratie, iar fiul ei Vasile sa devina mostenitor al tronului.A organizat un complot, pe care insa Ivan al III- lea l-a inabusit.Dimitrie a fost proclamat mare cneaz al Vladimirului, al Moscovei si al Novgorodului.Dupa trei ani, insa, marele cneaz, influentat totusi de sotia sa, Sofia, si-a indepartat nora si nepotul si i-a inchis intr-o temnita, desemnandu-l mostenitor al tronului pe fiul Sofiei, Vasile.Stefan cel Mare a fost instiintat de ce se petrecea in cetatea moscovita.
In septembrie 1502, la putin timp dupa intemnitarea Elenei si a lui Dimitrie, domnul cerea de la hanul tatar Mengli Ghirei stiri despre acestia, intrebandu-l “vor fi in viata, fiica si nepotul meu?”.Hanul ii raspunde “Au fost oamenii mei la Moscova si spun ca toate acestea sunt minciuni”.Din pacate, nu erau minciuni.Cei doi se aflau inchisi intr-un turn si legati in fiare.Stefan s-a stins din viata, dupa cum se stie, in iulie 1504, fara a mai sti ceva de soarta fiicei sale.Greu incercata domnita Elena si-a urmat tatal in viata de dincolo, la 18 ianuarie 1505, la mai putin de un an.A fost inmormantata la manastirea Voznezenskaia, care o primise ca logodnica a celui ce trebuia sa ajunga mare cneaz al Moscovei.Despre fiul sau nu se stie ce s-a mai intamplat.Daca destinul domnitei Elena nu ar fi fost atat de nefericit, ar fi existat sansa ca tarii rusi sa fie descendenti directi ai lui Stefan cel Mare, ceea ce ar fi schimbat poate cursul istoriei Moldovei.
A doua sotie a voievodului, Maria de Mangop, era de neam imperial. Ultimele doua dinastii ale imperiului bizantin au fost Comnenii si Paleologii.Comnenii au mai domnit o perioada in ultima posesiune bizantina ramasa in Europa dupa caderea Constantinopolului, Trapezuntul.Cand in 1461 a cazut si Trapezuntul sub stapanirea turcilor, comnenii sau refugiat in Crimeea, unde hanul tatarilor le-a dat in stapanire Mangopul, un mic stat cocotat pe o stanca si un castel la malul Marii Negre.Pe Maria, sora suveranilor Mangopului, Isac si Alexandru Comnen, a petit-o Stefan cel Mare.Casatoria a avut loc la Suceava, la 24 septembrie 1472.Ca si prima casatorie, cu Evdochia de Kiev, era o alianta matrimoniala prestigioasa pentru Moldova. Desi se prabusise sub loviturile repetate ale turcilor, prestigiul “celei de-a doua Rome”, cum era numit Imperiul Bizantin, ramasese intact in lumea ortodoxa.
La trei ani de la sosirea Mariei de Mangop la Suceava, turcii au atacat Crimeea, au ocupat posesiunile ultimilor Comneni si i-au ucis pe fratii ei, Isac si Alexandru.Stefan cel Mare mai pierdea un aliat.Pe de alta parte a survenit in familie o drama conjugala.
Dupa expeditia din 1471 in Tara Romaneasca, Stefan le luase prizoniere la curtea de la Suceava pe sotia lui Radu cel Frumos, numita Despina (era dupa cate se pare fiica de despot sarb) si pe fiica acestuia Maria Voichita. Se pare ca tanara domnita mostenise frumusetea tatalui ei, lucrul de altfel vizibil si in portretele din frescele bisericilor, cat pot fi ele de fidele, pictate mai tarziu, cand era deja doamna tarii si mama mostenitorului tronului.Crescand la curtea de la Suceava, Stefan s-a indragostit de ea, desi era un copil de 12-13 ani si el un barbat in puterea varstei, de peste 30 de ani, chiar apropiat de 35, daca socotim ca se nascuse dupa toate probasbilitatile in 1440.Dupa batalia de la Razboieni, Stefan si Maria de Mangop, desi mai erau casatoriti, se instrainasera.
Doamna, descendenta a ultimilor imparati bizantini, moare in 1477, in postul Craciunului, in conditii necunoscute, dupa cinci ani de casnicie.Ea a avut cu Stefan doi baieti gemeni.Ilias moare in acelasi an in care s-a nascut, 1473, iar Bogdan i-a supravietuit mamei sale doi ani.S-a stins si el din viata in 1479, la sase ani.Amandoi baietii se afla inmormantati in biserica manastirii Putna.
Tot la Putna se afla, sub un frumos baldachin de piatra, si mormantul Mariei de Mangop.In muzeul manastirii se afla invelitoarea acestui mormant, o adevarata bijuterie de broderie medievala, cu portretul.In singura ei reprezentare cunoscuta, Maria de Mangop apare in marime naturala, intr-un superb costum de curte cu coroana pe cap si cu un chip hieratic, brazdat de lacrimi de sange.In colturi, acoperitoare de mormant a doamnei Moldovei e impodobita cu vulturii Bizantului.Invelitoarea e un portret de o frumusete unica in arta broderiei moldovenesti din veacul al XV-lea, pe care nu o vom gasi decat in portretele domnesti ale lui Ieremia si Simion Movila, de la inceputul veacului al XVII-lea, aflate astazi la manastirea Sucevita.
Fie ca Stefan a tinut un doliu cuviincios dupa Maria de Mangop, fie ca Maria Voichita era prea tanara, casatoria cu fiica lui Radu cel Frumos nu a avut loc decat in 1480.Oricum, intre miri era o diferenta de peste 20 de ani, iar Stefan, fiind var primar cu Vlad Tepes, unchiul Mariei Voichita, sotia sa ii era si un fel de nepoata.
Aceasta din urma casatorie a durat 24 de ani, pana la moartea lui Stefan, in 1504.Cu Maria Voichita, Stefan cel Mare a avut un fiu, pe Bogdan Vlad, devenit mostenitorul tronului dupa moartea lui Alexandru, in 1496, si doua fete, Ana si Maria-Chejna.Bogdan a devenit domn la moartea tatalui sau, in 1504.Sora sa Ana moare in 1499 si este ingropata la manastirea Bistrita.Cealalta sora, Maria, zisa Chiajna, s-a casatorit cu ducele polonez Teodor Wiesnowiecki si a murit in 1518, fiind ingropata la manastirea Putna.
Maria Voichita s-a stins din viata in 1511,in timpul domniei fiului ei, Bogdan al III-lea.Mormantul ei se afla la Putna, alaturi de cel al lui Stefan cel Mare, impodobit ca si acesta de o frumoasa piatra sculptata.In ntoate tablourile votive Maria Voichita apare alaturi de sotul sau, urmata de copii si cateodata de rebelul sau nepot, Stefanita Voda.
Dupa cum am aratat la inceputul acestui capitol, singura relatie extraconjugala certa a lui Stefan cel Mare, cel putin singura din care s-a nascut un urmas recunoscut de marele domn, a fost cea cu mama lui Petru Rares.Aceasta Maria Raresoaia era o boieroaica din partile Harlaului sau din zona lacului Brates, casatorita cu un bogat negustor de peste, poreclit Rares, adica cel cu parul rar.Acest nume nu apartine viitorului voievod, ci sotului mamei sale si este, de fapt, o porecla.Nu se stie exact cand s-a nascut Petru Rares, dar avand in vedere ca in momentul in care a luat pentru prima oara domnia, in 1527, era deja un barbat in jur de 40 de ani, se poate presupune ca a venit pe lume in intervalul 1487 – 1490.[/toggle_box]
Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă de ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului este zdrobită fără drept de replică. Pierderile au fost uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiați 40.000 de ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intrară în panică și au fugit. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență au fost sortite eșecului.
Cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: „Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați“. Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră: otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ștefan cel Mare a tras în țeapă toți prizonierii turci, în afara de câteva pașale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc. Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți sunt creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește „Atletul lui Hristos“. Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului. Așa ne-a fost dat și nouă, românilor, să scriem o pagină importantă din Istoria Lumii și Europei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea tuturor conteaza.
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.