Batălia de la Moscova (în limba rusă: Битва за Москву) se referă la apărarea capitalei sovietice, Moscova, şi la contraofensiva ulterioară a Armatei Roşii (armata sovietică) dintre octombrie 1941 şi ianuarie 1942 pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial, împotriva forţelor Germaniei Naziste. Adolf Hitler considera Moscova, (care era capitala Uniunii Sovietice şi cel mai mare oraş al ţării), obiectivul principal al Forţelor Axei în timpul atacului împotriva URSS. Un plan separat german pentru cucerirea Moscovei purta numele de cod Operaţiunea Wotan.
După o înaintare iniţială plină de succes, care a dus la încercuirea şi distrugerea mai multor armate sovietice, ofensiva germană a fost oprită de rezistenţa sovietică pe linia defensivă Mojaisk, la doar 120 km depărtare de capitală. Deşi a reuşit să spargă liniile succesive de apărare sovietice, ofensiva Wehrmachtului a fost încetinită de condiţiile meteo. În timpul toamnei, ploile au preschimbat drumurile şi câmpurile în noroaie groase, în care mijloacele de transport ale Axei s-au împotmolit. Deşi venirea iernii şi îngheţarea pământului a permis înaintarea mijloacelor mecanizate, ofensiva germană a fost în continuare încetinită, de această dată de frigul puternic, dar şi de rezistenţa sovietică crescută.
La începutul lunii decembrie, grupurile avansate de tancuri au ajuns la numai 30 km de Kremlin, iar soldaţii Wehrmachtului puteau să vadă din poziţii prin binoclu unele dintre clădirile Moscovei. Frigul neobişnuit pentru soldaţii germani, dotarea nesatisfăcătoare cu echipament de iarnă a atacatorilor şi epuizarea luptătorilor au făcut ca Puterile Axei să nu mai fie capabile să cucerească Moscova. Pe 5 decembrie 1941, apărătorii Moscovei, întăriţi cu trupe proaspete sosite din Siberia, foarte bine pregătite pentru războiul de iarnă, au atacat forţele germane din faţa capitalei. În ianuarie 1942, Wehrmachtul fusese împins înapoi între 100 şi 200 km, îndepărtând ameninţarea directă asupra Moscovei. Germanii nu aveau să se mai apropie de capitala sovietică mai mult decât au reuşit pe 5 decembrie 1941.
Bătălia de la Moscova este considerată de obicei una dintre cele mai importante bătălii dintre Puterile Axei şi cele ale URSS-ului, în primul rând datorită faptului că Armata Roşie a fost capabilă să respingă cea mai serioasă încercare de cucerire a capitalei sovietice. Bătălia a fost una dintre cele mai mari de-a lungul întregului război, cu peste un milion de victime. De asemenea, bătălia a marcat un punct de cotitură în desfăşurarea războiului, fiind prima oară din 1939, când Germania Nazistă îşi începuse campania de cuceriri, când Wehrmachtul a fost nevoit să retragă în mod semnificativ. Forţele germane se mai retrăseseră temporar în timpul Ofensivelor sovietice de la Elnia din septembrie 1941 şi de la Rostov (care a provocat demiterea de la comandă a lui von Rundstedt), dar aceste retrageri au fost minore în comparaţie cu cea de la Moscova.
Contextul general
Pe 22 iunie 1941, trupele germane, române şi maghiare au invadat Uniunea Sovietică declanşând Operaţiunea Barbarossa. După ce au reuşit distrugerea fortelor aeriene sovietice la sol, forţele germane au avansat rapid adânc în teritoriul sovietic, folosind tacticile războiului fulger. Unităţile blindate avansau rapid prin mişcări de învăluire, prinzând în încercuire şi distrugând întregi armate sovietice. În vreme ce Grupul de Armate Nord a înaintat către Leningrad, Grupul de Armate Sud a preluat controlul Ucrainei, iar Grupul de Armate Centru avea ca obiectiv Moscova. Defensiva sovietică a fost copleşită, iar pierderile suferite de Armata Roşie au fost uriaşe.
Până în iunie 1941, Grupul de Armate Centru a reuşit să încercuiască mai multe armate sovietice lângă Minsk în timpul bătăliei de la Białystok-Minsk, ceea ce a creat o uriaşă spărtură în liniile sovietice, pe care Armata Roşie nu a reuşit să o acopere imediat, lipsindu-i rezervele necesare. Frontul Sovietic Vestic a fost distrus ca forţă organizată. Wehrmachtul a fost capabil să forţeze cursul Niprului, având deschisă calea spre Moscova, pierderile totale germane fiind reduse până în acel moment.
În august 1941, forţele germane au capturat oraşul Smolensk, un important punct întărit pe drumul spre Moscova. Smolenskul era considerat “cheia” Moscovei, deoarece controla “podul terestru” dintre râurile Dvina, Nipru şi alte câteva cursuri de apă mai mici, cucerirea acestei zone permiţând trupelor terestre să înainteze fără să fie nevoite să construiască poduri mari peste fluvii late. Defensiva sovietică disperată din regiunea Smolenskului a oprit înaintarea germană timp de două luni, din 10 iulie până pe 10 septembrie 1941. Acest uriaş angajament militar, cunoscut ca bătălia de la Smolensk, a întârziat înaintarea germană până la mijlocul lunii septembrie, rupând practic ritmul războiului fulger şi forţând Grupul de Armate Centru să-şi folosească aproape toate rezervele strategice (10 divizii dintr-un total de 24).
Şi pe celelalte direcţii de atac, înaintarea germană a fost încetinită. Lângă Leningrad, Grupul de Armate Centru a fost ţinut pe loc de luptele de pe linia de apărare Luga timp de o lună, până să reuşească să o străpungă. În sud, Grupul de Armate Sud, care avea în componenţă şi trupe maghiare şi române, (care erau mai slab antrenate, experimentate şi echipate decât Wehrmachtul), a trebuit să facă faţă mai multor contraatacuri sovietice, înaintarea fiindu-i stopată la un moment dat. Wehrmachtul trebuia să facă faţă unei dileme: Grupul de Armate Centru era încă suficient de puternic pentru a atinge Moscova, dar înaintarea sa ar fi creat o pungă a liniilor germane, care ar fi lăsat flancurile forţelor Axei vulnerabile la atacurile Armatei Roşii. În plus, Hitler considera că Germania avea mare nevoie de alimentele şi resursele minerale ale Ucrainei. Din toate aceste motive, Wehrmachtul a primit sarcina să cucerească mai întâi Donbassul şi de-abia după aceea să reia atacul spre Moscova. Armata de tancuri de sub comanda lui Heinz Guderian a fost rapid transferată în sud în sprijinul forţelor lui Gerd von Rundstedt, care atacau Kievul, într-o mişcare care i-a luat total prin surprindere pe sovietici şi a dus la o înfrângere de proporţii a Armatei Roşii. Pe 19 septembrie 1941, sovieticii au abandonat capitala Ucrainei, după ce Stalin a refuzat îndelung să aprobe retragerea strategică a forţelor sovietice din punga de la Kiev, după cum îşi amintesc Alexandr Vasilevski şi Gheorghi Jukov în memoriile scrise după război. Poziţia lui Jukov în privinţa acestui stadiu al luptelor l-a costat pe general postul de Şef al Marelui Stat Major al Armatei, dar predicţiile lui s-au dovedit corecte. Mai multe armate sovietice au fost încercuite şi anihilate într-o dublă învăluire, ceea ce a permis reluarea înaintării germane în sud.
În ciuda faptului că Axa a câştigat o victorie decisivă în timpul bătăliei de la Kiev, ritmul războiului fulger a fost şi mai grav afectat, rămând mult în urma programului. După cum avea să scrie Guderian mai târziu, “Kievul a fost fără nicio îndoială un strălucit succes tactic, dar problema dacă a avut vreo importanţă semnificativă strategică rămânde încă deschisă. Totul depindea de acum de capacitatea noastră de a atinge rezultatele aşteptate mai înainte de venirea iernii sau chiar mai înainte de ploile de toamnă”. Hitler mai credea încă în capacitatea Wehrmachtului de a termina războiul mai înainte de venirea iernii, şi de a încheia victorioasă luptele prin cucerirea capitalei sovietice. Pe 2 octombrie 1941, Grupul de Armate Centru (Fedor von Bock), a lansat ofensiva finală spre Moscova, aşa-numita Operaţiune Taifun. Hitler declara la scurtă vreme după lansare atacului: “După trei luni de pregătiri, avem în sfârşit posibilitatea să ne zdrobim inamicul mai înainte de venirea iernii. Toate pregătirile posibile au fost făcute… azi începe ultima bătălie a anului… “.
Înaintarea iniţială germană (30 septembrie – 10 octombrie)
Planurile
Pentru Hitler, Moscova era cea mai importantă ţintă militară şi politică, el considerând că, odată capitala cucerită, colapsul Uniunii Sovietice ar fi fost iminent. După cum scria în 1940 Franz Halder, (şeful Oberkommando des Heeres – Marelui Stat Major): “Cea mai bună soluţie ar fi o ofensivă directă spre Moscova”. De aceea, oraşul era obiectivul principal al forţei numeroase şi bine echipate a Grupului de Armate Centru. Forţele destinate Operaţiunii Taifun includeau trei armate (a 2-a, a 4-a şi a 9-a), care se bucurau de sprijinul a trei grupuri de blindate (al 2-lea, al 3-lea şi al 4-lea, cu aproximativ 1.700 de tancuri) şi a celei de-a două flote aeriene a Luftwaffe (cu aproximativ 900 de avioane). În total, peste un milion de oameni erau destinaţi acestei operaţiuni. Atacul se baza pe tacticile standard ale blitzkriegului, prin folosirea Grupurilor Panzer, care ar fi trebuit să atace adânc în teritoriul inamic şi să execute mişcări duble de învăluire pe flancuri, încercuind şi distrugând diviziile sovietice.
Planul iniţial al Wehrmachtului prevedea două mişcări iniţiale. Prima ar fi trebuit să fie o dublă învăluire a Frontului Sovietic Vestic şi a Frontului Sovietic de Rezervă, aflate în regiunea Viazma. A doua mişcare trebuia să fie o învăluire simplă prin flancul Frontului Briansk, pentru cucerirea oraşului Briansk. Din acel punct, planul presupunea o altă mişcare de învăluire dublă spre nordul şi sudul Moscovei, pentru încercuirea oraşului. În acel moment însă, armatele germane erau foarte obosite şi existau unele probleme logistice. Guderian scria de exemplu că unele dintre tancurile sale distruse în lupte nu au fost înlocuite, iar trupelor mecanizate le lipseau cantităţile acoperitoare de combustibil la începutul operaţiunii.
Trupelor Wehrmachtului li se opuneau trei fronturi sovietice formate din armate epuizate, care fuseseră deja implicate în luptele grele din timpul ultimelor luni. Forţele destinate apărării oraşului totalizau cam 1.250.000 de oameni cu 1.000 de tancuri, 7.600 de tunuri şi peste 650 de avioane. Aceste armate, deşi reprezentau o ameninţare la adresa germanilor prin mărimea efectivelor, erau totuşi prost distribuite în teren, cu cele mai multe trupe plasate pe o singură linie defensivă, fără rezerve în spatele frontului. Vasilevski amintea în memoriile sale că, în timp ce prima linie defensivă era destul de bine pregătită de luptă, plasarea greşită în teren al apărătorilor a fost responsabilă pentru succesele iniţiale ale germanilor. Mai mult chiar, mulţi dintre soldaţii sovietici erau recrutaţi de puţină vreme şi erau lipsiţi de experienţă de luptă. Apărătorilor le lipseau anumite tipuri de echipamente militare, ca de exemplu armele antitanc, iar blindatele lor erau depăşite din punct de vedere tehnic.
Comandamentul sovietic a hotărât să construiască un vast sistem defensiv în jurul capitalei. Prima centură de apărare era reprezentată de linia întărită Rjev-Viazma-Briansk. A doua centură de apărare era linia defensivă dublă Mojaisk, care se întindea de la Kalinin la Kaluga. Ultima centură de apărare era reprezentată de o triplă linie întărită în imediata vecinătate a oraşului, aşa-numită “Zonă defensivă Moscova”. La începutul atacului german, aceste centuri de apărare erau încă insuficient pregătite pentru a face faţă atacului inamic. Mai mult, planurile ofensive germane au fost înţelese destul de târziu, iar trupele sovietice au primit ordin să treacă pe poziţii defensive ferme de-abia pe 27 septembrie 1941. Noile divizii sovietice care se formau pe Volga, în Asia şi în Urali nu aveau să fie gata decât în câteva luni, ceea ce avea să transforme bătălia pentru Moscova într-o cursă contra cronometru.
Pungile de la Viazma şi Briansk
Lângă Viazma, Fronturile Sovietice de Apus şi de Rezervă au fost învinse rapid de forţele mobile de blindate germane, care au exploatat zonele slabe din apărare şi au pătruns în spatele liniilor sovietice. Poziţiile defensive sovietice, care se aflau încă în plin proces de fortificare, au fost străpunse şi ambele coloane de blindate germane au făcut joncţiunea la Viazma pe 10 octombrie 1941. In uriaşa pungă de la vest de oraş au fost prinse în încercuire patru armate sovietice (a 19-a, a 20-a, a 24-a şi a 32-a).
Spre marea surpriză a germanilor, forţele sovietice încercuite nu s-au predat imediat. Mai mult chiar, sovieticii au declanşat atacuri furibunde, Wehrmachtul fiind nevoit să angajeze în luptă 28 de divizii pentru desăvârşirea încercuirii şi distrugerea armatelor sovietice prinse în capcană, divizii extrem de necesare efortului de război pe direcţia Moscovei. O parte a Fronturilor Sovietice de Vest şi de Rezervă a reuşit să se retragă şi să consolideze poziţiile defensive Mojaisk. În unele cazuri, forţele sovietice încercuite nu au fost distruse definitiv, soldaţii sovietici reuşind după atacuri feroce să străpungă liniile încercuirii în grupuri de la mărimea unui pluton până la cea a unei divizii. Rezistenţă sovietică îndârjită din sectorul Viazma a oferit Înaltului Comandament Sovietic un răstimp suficient pentru aducerea de întăriri pentru cele patru armate care apărau capitala (armatele a 5-a, a 16-a, a 43-a şi a 49-a), în principal trupe din Orientul Îndepărtat Sovietic.
În sud, în regiunea Brinsk, apărarea sovietică s-a dovedit mai fermă decât la Viazma. Grupul al 2-lea Panzer a efectuat o manevră de învăluire a întregului sector de front, reuşind să facă joncţiunea cu Armata a 2-a, cucerind oraşele Orel pe 3 şi Briansk pe 6 octombrie. Armatele sovietice a 3-a şi a 13-a au fost încercuite, dar au refuzat să capituleze şi, după lupte grele, au străpuns liniile germane, stabilind noi linii defensive la Mţensk. Până pe 23 octombrie, ultimii soldaţi sovietici au reuşit să iasă din încercuire, plasându-se rapid pe noile linii defensive.
Pe 7 octombrie, ofensiva germană în regiune se împotmolise. A căzut prima zăpadă, care s-a topit rapid, transformând drumurile de pământ în şanţuri noroioase, un fenomen cunoscut în Rusia ca rasputiţa. Blindatele germane au fost puternic încetinite şi au fost puse în imposibilitatea de a-şi folosi principala lor calitate: mobilitatea. Divizia a 4-a Panzer a căzut într-o ambuscadă organizată de Dmitri Leliuşenko şi Mihail Katukov în apropiere de oraşul Mţensk. O formaţiune puternică de tancuri sovietice de model nou T-34 a fost camuflată în pădurile din jurul oraşului, blindatele germane depăşindu-le poziţiile fără să le descopere. În vreme ce infanteria sovietică a atacat încetinind înaintarea tancurilor germane, blindatele sovietice au atacat la rândul lor de pe ambele flancuri, distrugând formaţiile germane formate din tancuri Panzer IV. Pentru Wehrmacht, şocul acestei înfrângeri a fost atât de mare, încât a fost ordonată o investigaţie specială. Guderian şi tanchiştii lui au descoperit cu uimire că blindajul noilor tancuri sovietice T-34 rezista cu succes proiectilelor germane. După cum scria un general german: “Tancurile noastre T-IV cu tunurile lor scurte de 75 mm puteau distruge un T-34 doar dacă îi loveau din spate motorul.” Guderian nota de asemenea că: “… ruşii învăţaseră deja câteva lucruri”. Şi în alte zone ale frontului, contraatacurile masive sovietice au încetinit ofensiva germană.
Proporţiile înfrângerii iniţiale sovietice au fost copleşitoare. După unele estimări germane, peste 673.000 de soldaţi sovietice au fost capturaţi de Wehrmacht în ambele pungi, deşi cercetări recente sugerează că cifele sunt ceva mai mici, cam 514.000 de prizonieri, adică 41% din totalul forţelor sovietice. Rezistenţa disperată a Armatei Roşii a încetinit mult înaintarea Wehrmachtului. Când, pe 10 octombrie 1941, germanii au ajuns în dreptul liniilor de apărare de la Mojaisk, au găsit aici fortificaţii bine pregătite, apărate de trupe odihnite. În aceeaşi zi, Gheorghi Jukov a fost rechemat de la Leningrad, pentru a prelua conducerea pregătirilor pentru apărarea Moscovei. Jukov a ordonat concentrarea tuturor forţelor disponibile pentru întărirea şi apărarea liniei Mojaisk, o mişcare sprijinită de mareşalul Vasilievski.
După cum se povesteşte, primele reacţii ale lui Stalin la înaintarea germană spre Moscova au fost acelea de negare a adevărului şi de căutare a unor ţapi ispăşitori pentru înfrângerile sovietice. De îndată ce şi-a dat seama de dimensiunile ameninţărilor la adresa capitalei, Stalin a ajuns la o stare de-a dreptul isterică. Pe 13 octombrie, el a ordonat evacuarea structurilor de conducere ale Partidului Comunist, a Marelui Stat Major şi a diferitelor birouri guvernamentale din Moscova la Kuibîşev (azi Samara), lăsând în capitală numai personalul de conducere strict necesar. Evacuarea a provocat panică printre moscoviţi. Pe 16 şi 17 octombrie, cea mai mare parte a populaţiei civile a încercat să fugă, aglomerând puţinele trenuri disponibile şi blocând drumurile de ieşire din oraş. În ciuda tuturor evacuărilor din oraş, Stalin a rămas în capitala sovietică, calmând puţin temerile civililor.
Linia defensivă Mojaisk (13 – 30 octombrie)
Începând cu ziua de 13 octombrie 1941, Wehrmacht a atins linia defensivă Mojaisk, o centură dublă de fortificaţii, construită în grabă, care proteja Moscova dinspre vest şi se întindea de la Kalinin până la Volokolamsk şi Kaluga. În ciuda ultimelor întăriri sosite în zonă, efectivele combinate al sovieticilor (armatele a 5-a, a 16-a, a 43-a şi a 49-a), erau de-abia de 900.000 de oameni, mult prea puţini ca să facă faţă atacului german. În aceste condiţii, Jukov a decis să-şi concentreze forţele în patru puncte critice: Volokolamsk, Mojaisk, Maloiaroslaveţ şi Kaluga. Frontul Sovietic de Vest, aproape în întregime distrus după încercuirea de lângă Viazma, a fost recreat din resturile altor unităţi şi din trupe proaspăt recrutate.
Oraşul Moscova a fost transformat într-o fortăreaţă. După cum aminteşte Jukov, 250.000 de femei şi adolescenţi au muncit, construind tranşee şi şanţuri antitanc în jurul capitalei, excavând şi transportând aproape 3 milioane de metri cubi de pământ doar cu mijloace manuale. Fabricile din Moscova au fost transformate în grabă în complexe militare: fabrica de automobile a fost transformată în fabrică de mitraliere, o fabrică de ceasuri a început să fabrice detonatoare pentru mine antipersonal, fabrica de ciocolată a început să producă alimente pentru armată, iar atelierele de reparaţii auto asigurau reparaţiile pentru vehiculele militare şi pentru tancuri.
Situaţia capitalei sovietice era foarte complicată, Moscova aflându-se în raza de acţiune a tancurilor şi avioanelor germane de toate tipurile. Bombardamentele aeriene au provocat totuşi distrugeri limitate, datorită unei apărări antiaeriene foarte puternice şi bine organizate şi datorită eficienţei brigăzilor de pompieri civili.
Pe 13 octombrie 1941 (15 octombrie 1941, după unele surse), Wehrmachtul şi-a reluat ofensiva. La început, armata germană nu avea ca obiectiv atacul direct al liniilor defensive sovietice, ci a încercat să le depăşească printr-un atac spre nord-est în zona oraşului Kalinin, mai slab fortificată, şi spre sud spre Kaluga şi Tula. Cu excepţia oraşului Tula, obiectivele germane au fost atinse până pe 14 octombrie. Încurajaţi de succesele iniţiale, germanii au lansat un atac frontal împotriva liniilor fortificate principale, cucerind Mojaiskul şi Maloiaroslaveţul pe 18, Naro-Fominsk pe 21 şi Volokolamskul pe 27 octombrie, după lupte foarte puternice. Datorită creşterii pericolului atacurilor de pe flancuri, Jukov a fost nevoit să-şi retragă trupele la est de râul Nara.
În sud, Armata a 2-a Panzer a înaintat spre Tula relativ uşor, deoarece linia defensivă Mojaisk nu avansa spre sud suficient de mult, aici neaflându-se concentrări importante de trupe sovietice, care să asigure o opoziţie semnificativă. Vremea rea şi problemele cu aprovizionarea cu combustibil au încetinit mult înaintarea germanilor, la încetinirea ritmului de avansare a tancurilor contribuind drumurile proaste şi podurile distruse de sovieticii în retragere. Guderian a reuşit să atingă periferiile oraşului Tula doar pe 26 octmbrie. Planul iniţial german presupunea cucerirea rapidă a oraşului Tula şi o mişcare de învăluire a Moscovei. Totuşi, prima încercare de cucerire a Tulei a fost oprită de Armata a 50-a sovietică şi de civilii înarmaţi, angajaţi într-o luptă disperată. Panzerele lui Guderian au fost obligate să-şi oprească înaintarea în suburbiile Tulei pe 29 octombrie.
Wehrmachtul în faţa porţilor Moscovei (1 noiembrie – 5 decembrie)
Pregătirile
După cum subliniază David Glantz în cartea sa When Titans Clashed (Când s-au ciocnit titanii), la sfârşitul lui octombrie, Wehrmachtul şi Armata Roşie puteau fi comparaţi cu doi “boxeri ameţiţi de lovituri, sprijinindu-se precar pe picioare, dar pierzându-şi rapid puterea să se rănească reciproc”. Germanii erau sleiţi, cu doar o treime dintre vehiculele motorizate în stare de funcţionare, cu diviziile de infanterie reduse la o treime sau la o jumate din efectivele normale, afectaţi de serioase probleme logistice, care împiedicau aprovizionarea frontului cu haine călduroase şi echipament de iarnă. Chiar şi Hitler se pare că acceptase ideea unei lupte de lungă durată, de vreme ce perspectiva trimiterii tancurilor într-un oraş mare şi bine fortificat părea riscantă, după ce existase precedentul cuceririi Varşoviei în 1939 cu mari pierderi pentru blindate.
Pentru a întări moralul atât al soldaţilor Armatei Roşii cât şi al populaţiei capitalei, Stalin a ordonat organizarea tradiţionalei parade militare de pe 7 noiembrie în Piaţa Roşie. Soldaţii sovietici au mărşaluit prin faţa Kremlinului direct spre primele linii ale frontului. În ciuda paradei impresionante, Armata Roşie avea o situaţie foarte dificilă. Deşi în zonele Klin şi Tula, unde erau se aşteptau principalele lovituri germane, sosiseră aproximativ 100.000 de soldaţi din rezervele strategice, defensiva era relativ slabă. Stalin a hotărât să se organizeze câteva contraofensive preventive, care să fie lansate împotriva liniilor germane, în ciuda protestelor lui Jukov, care era conştient de puţinătatea rezervelor. Wehrmacht a fost capabil să respingă cele mai multe contraofensive, epuizând rezervele de oameni şi vehicule ale Armatei Roşii, care ar fi putut fi folosite altfel în apărarea Moscovei. Singura ofensiva izbutită a fost cea de la vest de Moscova, de lângă Alexino, unde tancurile sovietice au provocat grave pierdere Armatei a 4-a, în principal datorită lipsei de armament antitanc capabil să distrugă noul blindat sovietic T-34.
În ciuda înfrângerii de lângă Alexino, Wehrmachtul avea încă o superioritate totală în oameni şi echipament asupra Armatei Roşii. Diviziile germane destinate asaltului final asupra Moscovei numărau 943.000 oameni, 1.500 de tancuri şi 650 de avioane, în timp ce forţele sovietice erau reduse la doar 500.000 de oameni, 890 de tancuri şi 1.000 de avioane. Totuşi, comparativ cu situaţia din luna octombrie, diviziile de infanterie sovietică ocupau poziţii defensive mult mai bune, erau dispuse pe trei inele de apărare care înconjurau complet capitala, iar o parte a liniei Mojaisk mai era încă în mâinile Armatei Roşii, lângă Klin. Cele mai multe armate de infanterie aveau o desfăşurare defensivă pe mai multe linii în adâncime, cu cel puţin două divizii de puşcaşi în poziţiile din eşalonul secundar. Unităţile de artilerie şi de geniu se concentraseră de-a lungul principalelor drumuri pe care erau aşteptate armatele germane atacatoare. Nu în ultimul rând, trupele sovietice – şi în special corpul ofiţeresc – erau acum mult mai experimentate şi mai bine pregătite pentru ofensivă.
Pe 15 noiembrie 1941, pământul a îngheţat în sfârşit, rezolvând marea problemă a noroaielor. Unităţile de blindate puteau să atace în sfârşit, având ca obiectiv încercuirea Moscovei şi joncţiunea lângă Noginsk, la est de capitală. Pentru a-şi îndeplini acest obiectiv, Grupurile Panzer al 3-lea şi al 4-lea trebuiau să-şi concentreze forţele între lacul de acumulare de pe râul Moscova şi Mojaisk, după care trebuiau să atace spre Klin şi Solnecinogorsk, pentru a încercui capitala dinspre nord. În sud, Armata a 2-a Panzer trebuia să ocolească Tula, aflat în mâinile sovieticilor, şi să atace spre Kaşira şi Kolomna, urmând să facă joncţiunea cu aripa nordică a atacului la Noginsk.
Învăluirea finală
Pe 15 noiembrie 1941, armatele de tancuri germane şi-au început ofensiva spre Klin, unde nu existau rezerve sovietice datorită dorinţei lui Stalin de a executa o contraofensivă spre Volokolamsk, pentru care au fost transferate toatele rezervele din nord pe poziţii mai la sud. Atacul iniţial german a rupt frontul sovietic în două, separând două armate sovietice (a 16-a de a 30-a). Au urmat câteva zile de lupte crâncene. Jukov avea să scrie în memoriile sale: “Inamicul, ignorând pierderile, da atacuri frontale, dorind să cucerească Moscova prin orice mijloace posibile”. În ciuda eforturilor germanilor, defensiva pe mai multe linii în adâncime a redus pierderile sovietice în timpul retragerii prin luptă a Armatei a 16-a către fortificaţiile pregătite mai înainte.
Armata a 3-a Panzer a reuşit într-un final să cucerească oraşul Klin după lupte grele, pe 24 noiembrie, iar a doua zi şi Solnecinogorskul. Rezistenţa sovietică era încă puternică, finalul bătăliei fiind imprevizibil. Se povesteşte că Stalin i-ar fi cerut lui Jukov să-i spună dacă Moscova poate sau nu să fie apărată cu succes, ordonându-i să “vorbească cinstit, ca un comunist.” Jukov a răspuns că este posibil, dar era nevoie disperată de rezerve proaspete. Pe 28 noiembrie, Divizia a 7-a Panzer germană a cucerit un cap de pod peste Canalul Moscova-Volga – ultimul obstacol important mai înainte de a ajunge la capitală – aflat la mai puţin de 35 km de Kremlin.
Puternicul contraatac a Armatei I de Şoc Sovietice i-a respins pe germani înapoi pe malul de vest al canalului. La nord-vest de Moscova, Wehrmachtul a ajuns la Krasnaia Poliana, la mai puţin de 20 km de Moscova. Ofiţerii germani puteau să vadă unele dintre clădirile mai înalte din capitală prin binoclurile lor. În acel moment, atât forţele sovietice cât şi cele germane, erau epuizate de luptele grele duse până atunci, unele regimente rămând cu efective cât ale unei companii.
În sud, lângă Tula, ostilităţile au fost reluate pe 18 noiembrie, Armata a 2-a Panzer reuşind să încercuiască oraşul. Forţele germane implicate erau foarte extenuate de luptele de până atunci şi nu aveau încă echipamentul de iarnă necesar. Ca urmare, înaintarea iniţială germană a fost de numai 5 – 10 km pe zi, şansele de succes fiind, după spusele lui Guderian, “nesigure”. Atacurile germane au expus flancurile armatelor lor atacurilor Armatelor sovietice a 49-a şi 59-a, aflate lângă Tula, ceea ce le-a încetinit şi mai mult înaintarea. Tancurile lui Guderian au fost capabile însă să mai continue înaintarea, cucerind Stalinogorskul pe 22 noiembrie şi reuşind să încercuiască divizia de infanterie cantonată aici. Pe 26 noiembrie, tancurile germane s-au apropiat de Kaşira, un oraş care controla o importantă şosea spre Moscova. A fost lansat ca răspuns un contraatac violent sovietic în ziua următoare. Corpurile de cavalerie ale generalului Belov, cu sprijinul mai multor brigăzi de infanterie şi de grupuri de tancuri, au oprit înaintarea germană lângă Kaşira. Germanii au fost respinşi la începutul lui decembrie, sovieticii securizând calea de acces din sudul oraşului. Tula a rezistat apărată de fortificaţiile puternice şi de soldaţii şi civilii, care au luptat cu foarte mare hotărâre. În sud, Wehrmachtul nu şi-a îndeplinit obiectivul de învăluire a capitalei.
Datorită rezistenţei de pe cele două fronturi moscovite – de nord şi de sud – Wehrmachtul a încercat pe 1 decembrie 1941 să dea un atac frontal dinspre vest de-a lungul autostrăzii Minsk-Moscova, aproape de oraşul Naro-Fominsk. Acest atac s-a bucurat doar de un sprijin limitat al blindatelor şi a trebuit să lupte cu apărătorii capitalei organizaţi foarte bine în adâncime. După ce a întâlnit rezistenţa foarte puternică a Diviziei I Motorizată de Infanterie de Gardă şi a trebuit să facă faţă şi contraatacului din flanc ale Armatei a 33-a sovietice, ofensiva germană a fost respinsă patru zile mai târziu, germanii pierzând cam 10.000 de oameni şi câteva zeci de tancuri.
Până la începutul lunii decembrie, temperatura din zona Moscovei, aflate până atunci în jurul mediei multianuale, a scăzut la -15 şi chiar -20 °C , îngheţând pe soldaţii germani, care încă nu fuseseră dotaţi cu haine de iarnă, dar şi vehiculele germane, care nu erau proiectate să funcţioneze la asemenea temperaturi joase. În rândul armatei germane s-au raportat peste 130.000 de cazuri de degerături ale soldaţilor. Unsoarea îngheţată trebuia îndepărtată de fiecare proiectil de artilerie înainte de executarea focului, iar vehiculele trebuiau să fie încălzite mai multe ore înainte de a putea fi folosite.
Ofensiva Axei împotriva Moscovei a fost oprită. După cum scria Guderian în jurnalul său: “… ofensiva împotriva Moscovei a eşuat… Am subestimat puterea inamicului, ca şi mărimea şi clima lui. Din fericire, mi-am oprit trupele pe 5 decembrie, altfel catastrofa ar fi fost de neevitat. “
Ofensiva sovietică
Deşi ofensiva Wehrmachtului a fost oprită, spionajul german estima că forţele sovietice nu mai dispun de rezerve, care să-i permită organizarea unei contraofensive. Această estimare s-a dovedit una eronată, Stalin transferând divizii odihnite din Siberia şi Orientul Îndepărtat Sovietic, bazându-se pe informaţiile spionului său Richard Sorge, care indicau faptul că Japonia nu va ataca Uniunea Sovietică. Armata Roşie şi-a mărit efectivele din regiunea Moscovei cu 58 de divizii până la începutul lunii decembrie, când Stalin a aprobat ofensiva propusă de Jukov şi Vasilievski. Totuşi, chiar şi cu aceste rezerve proaspete, forţele destinate contraofensivei nu depăşeau un milion de oameni, depăşind doar cu puţin efectivele germane. Totuşi, cu o distribuire înţeleaptă a trupelor, a fost atinsă în anumite puncte critice raţia de 2:1 dintre sovietici şi germani. Pe 5 decembrie 1941, s-a declanşat ofensiva pe Frontul Kalinin. După două zile de progrese minore, armatele sovietice au eliberat Krasnaia Poliana şi alte oraşe mici din vecinătatea imediată a Moscovei.
În aceiaşi zi, Hitler a semnat directiva nr. 39, prin care se ordona Wehrmachtului să treacă în defensivă de-a lungul întregului front. Până în cele din urmă, trupele germane au fost incapabile să organizeze o apărare solidă şi au fost silite să se retragă pentru a-şi consolida poziţiile pe un aliniament favorabil. Guderian scria că, în discuţiile cu Hans Schmidt şi Wolfram von Richthofen, care au avut loc în aceiaşi zi, ambii comandanţii au fost de acord că linia frontului din momentul respectiv nu putea fi menţinută. Pe 14 decembrie, Franz Halder şi Günther von Kluge au acordat în cele din urmă permisiunea trupelor germane să execute o retragere limitată spre vest de râul Oka, fără a avea în prealabil aprobarea lui Hitler. Pe 20 decembrie 1941, în timpul întâlnirii cu generalii săi, Hitler a anulat ordinul de retragere şi a ordonat soldaţilor săi să apere fiecare petec de pământ, “săpând tranşee cu proiectilele de artilerie dacă era nevoie”. Guderian a protestat, subliniind că pierderile din cauza frigului erau de fapt mai mari decât cele din cauza luptelor şi că echipamentul de iarnă era blocat în trafic pe undeva prin Polonia. Cu toate acestea, Hitler a insistat pe ideea apărării liniilor frontului din acel moment, iar Guderian a fost demis de Crăciun, împreună cu generalii Hoepner şi Strauss, comandanţii Armatei Panzer a 4-a, respectiv a 9-a. Fedor von Bock a fost eliberat din funcţie în mod oficial “din motive de sănătate”. Walther von Brauchitsch, comandantul întregii operaţiuni, fusese demis chiar mai înainte, pe 19 decembrie. 1941.
Între timp, ofensiva sovietică a continuat. În nord, oraşele Klin şi Kalinin au fost eliberate pe 15, respectiv 16 decembrie, iar frontul Kalinin a avansat spre apus. Comandantul frontului, generalul Konev, a încercat să încercuiască Grupul de Armate Centru, dar a întâlnit o opoziţie germană puternică în dreptul oraşului Rjev şi a fost obligat să se oprească, germanii formând o pungă care va rezista până în 1943. În sud, ofensiva a mers cel puţin la fel de bine, Frontul de Sud-Vest eliberând Tula pe 16 decembrie 1941. În centrul frontului progresele au fost mai puţine, forţele sovietice eliberând Naro-Fominsk doar pe 26, Kaluga pe 28 decembrie, iar Maloiaroslaveţ pe 2 ianuarie, după 10 zile de lupte violente. Sosirea rezervelor sovietice decurgea într-un ritm lent, iar ofensiva a trebuit să fie oprită pe 7 ianuarie 1942, după ce împinsese armatele germane epuizate şi îngheţate cu 100 – 250 km vest de Moscova. Această victorie a asigurat un important imbold pentru creşterea moralului sovieticilor, Wehrmachtul suferind în faţa Moscovei prima înfrângere de proporţii de la începutul războiului. Germania a eşuat în încercarea de înfrângere a Uniunii Sovietice printr-o lovitură fulgerătoare şi acum trebuia să se pregătească pentru o luptă îndelungată. Blitzkriegul în Uniunea Sovietică eşuase.
Urmări
Ofensiva de iarnă sovietică a alungat Wehrmachtul din faţa Moscovei, dar capitala era ameninţată de armatele germane, liniile frontului fiind în continuare relativ aproape. Din acest motiv, apărarea Moscovei a rămas un obiectiv prioritar pentru Stalin, care fusese speriat de succesele iniţiale germane. Înaintarea iniţială sovietică nu a putut elimina punga de la Rjev, apărată de câteva divizii ale Grupului de Armate Centru. Imediat după contraofensiva din faţa Moscovei, au fost declanşate o serie de atacuri locale sovietice, (Bătăliile de la Rjev), care aveau ca scop eliminarea sus-numitei pungi. Fiecare atac sovietic se solda cu pierderi grele de ambele părţi. Pierderile sovietice au fost estimate la 500.000 – 1.000.000 de oameni, iar cele germane la 300.000 – 450.000 de oameni. Până la începutul anului 1943, armata germană a abandonat punga de la Rjev, odată cu retragerea întregului front spre apus. Moscova a fost considerată securizată doar în octombrie 1943, când Grupul de Armate Centru a fost definitiv respins din faţa Smolenskului şi de pe malul stâng al Niprului la sfârşitul celei de-a doua bătălii de la Smolensk.
Furios că armata sa a fost incapabilă să cucerească Moscova, Hitler, după ce a demis mai mulţi generali de frunte, a preluat personal conducerea Înaltului Comandament German, preluând efectiv controlul deciziilor militare, ridicând împotriva sa pe cei mai experimantaţi ofiţeri germani. Hitler s-a înconjurat de un grup de ofiţeri lipsiţi de experienţă, sau depăşiţi de evoluţiile tehnicilor şi tacticilor militare. După cum scria Guderian în memoriile sale, “Aceasta a creat o răceală în relaţiile noastre, o răceală care nu a putut fi niciodată eliminată mai apoi”. Neîncrederea lui Hitler faţă de ofiţerii săi a crescut, ceea ce se va dovedi contraproductiv pentru Wehrmacht. Germania era confruntată cu perspectiva unui război de uzură, un tip de război pentru care nu era pregătită. Bătălia pentru Moscova a fost o înfrângere usturătoare pentru Axă, deşi nu una catastrofală, şi a pus capăt speranţelor Germaniei pentru o victorie rapidă şi decisivă împotriva Uniunii Sovietice.
Pentru prima oară din iunie 1941, forţele sovietice au oprit înaintarea germană şi au respins cu succes atacurile inamicului. Această victorie l-a făcut pe Stalin mult prea încrezător în puterea Armatei Roşii, liderul sovietic luând hotărârea organizării unor noi ofensive. Pe 5 ianuarie 1942, în timpul unei întâlniri la Kremlin, Stalin a anunţat că plănuia o contraofensivă generală de primăvară, care urma să fie declanşată simultan din zonele Moscovei, Leningradului şi în Rusia de sud. Acest plan a fost acceptat în ciuda obiecţiunilor lui Jukov. În cele din urmă, rezervele insuficiente ale Armatei Roşii şi abilitatea tactică a Wehrmachtului au dus la un impas sângeros cunoscut şi ca “maşina de tocat carne de la Rjev” şi la o serie de înfrângeri, precum cea de la Harkov, eşecul eliminării pungii de la Demiansk şi încercuirea armatei lui Vlasov, (în timpul încercării de despresurare a Leningradului). Acest şir de insuccese avea să ducă la declanşarea ofensivei germane încununate de succes în sudul Rusiei, care avea să se încheie cu bătălia de la Stalingrad.
Apărarea cu succes a Moscovei avea să devină un simbol al rezistenţei sovietice împotriva forţelor invadatoare ale Axei. Pentru comemorarea bătăliei, oraşul Moscova a primit titlul de “Oraş Erou” în 1965, la a 20-a aniversare a Zilei Victoriei. Medalia “Apărarea Moscovei” a fost creată în 1944 şi a fost conferită soldaţilor, civililor şi partizanilor care au luat parte la apărarea capitalei.
Pierderi
Atât pierderile germane cât şi cele sovietice în timpul bătăliei de la Moscova au fost subiect de dezbateri, numeroasele surse oferind estimări diferite. Nici măcar toţi istoricii nu sunt de acord cu ceea ce ar trebui considerată a fi “bătălia de la Moscova” în cronologia celui de-al doilea război mondial. În timp ce aproape toţi cercetătorii sunt de acord că data de început a bătăliei este acea a declanşării Operaţiunii Taifun, (adică 30 septembrie, sau, uneori 2 octombrie 1941), există două date diferite pentru încheierea ofensivei. Anumiţi cercetători, (aşa cum este Erickson şi Glantz) exclud ofensiva de la Rjev din sfera bătăliei de la Moscova, considerând-o o operaţiune distinctă şi marcând încetarea luptelor de la Moscova pe 7 ianuarie 1942, prin aceasta scăzând proporţiile pierderilor. Alţi istorici, care includ bătăliile de Rjev şi Viazma în sfera bătăliei de la Moscova, marcând încetarea operaţiunilor în mai 1942, consideră pierderile mai mari. De vreme ce operaţiunea de la Rjev a început pe 8 ianuarie, fără nicio pauză faţă de contraofensiva precedentă, o asemenea abordare este de înţeles.
Există diferenţe semnificative între cifrele diverşilor cercetători. John Erickson, în lucrarea sa Barbarossa: The Axis and the Allies, afirmă că sovieticii au pierdut 653.924 oameni între octombrie 1941 şi ianuarie 1942. Glantz, în cartea sa When Titans Clashed, dă o cifră a pierderilor sovieticilor de 658.279 oameni numai pentru faza de apărare a bătăliei şi pierderi de 370.955 pentru contraofensivă, până pe 7 ianuarie 1942. Marea Enciclopedie Sovietică publicată între 1973-1978, estimează pierderi ale germanilor de 400.000 de oameni până în ianuarie 1942. Enciclopedia Moscovei publicată în 1997 consideră că pierderile germane s-au ridicat la 145.000 de oameni iar cele sovietice la 900.000 de oameni în faza defensivă, şi 103.000 germani şi 380.000 de sovietici pentru faza ofensivă, până pe 7 ianuarie 1942. Astfel, totalul pierderilor dintre 30 septembrie 1941 şi 7 ianuarie sunt estimate la 248.000/400.000 de soldaţi ai Wehrmachtului (Marea Enciclopedie Sovietică/Enciclopedia Moscovei) şi 650.000/1.280.000 pentru Armata Roşie (Erickson/Enciclopedia Moscovei).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea tuturor conteaza.
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.