Rezistența anticomunistă din Maramureș; cazul Aristinei Pop-Săileanu

Memorial Sighet. Cortegiul Sacrificaţilor. (Foto: Luminiţa Popescu)

Aristina Pop a împlinit 18 ani fix în ziua în care a plecat în munți alături de tatăl și fratele ei, pentru a scăpa de Securitate. Era primăvara anului 1949 când s-a constituit grupul de rezistență din Munții Țibleșului din jurul lui Nicolae Pop. Membrii grupului aveau să sfârșească fie uciși de Securitate, fie arestați și închiși. Unii au murit în închisoare, iar ceilalți au fost eliberați abia în 1964, grație deciziei de eliberare a tuturor deținuților politici. Printre aceștia din urmă s-a numărat și Aristina Pop, care a scăpat astfel de executarea întregii pedepse de 20 de ani de muncă silnică.

Aristina Pop s-a născut pe 13 mai 1931, în comuna Lăpușul Românesc din județul Someș, într-o familie relativ înstărită și cunoscută prin împrejurimi. Tatăl, Nicolae Pop, era pădurar, fiind astfel cunoscut în întreg județul, inclusiv de către personalitățile locale – primari, prefecți, medici, avocați – care se opreau întotdeauna în casa familiei Pop în timpul sezonului de vânătoare.

În timpul războiului și al ocupației maghiare, familia Pop se remarcă prin ajutorul acordat evreilor. Nicolae Pop (foto), care primește ulterior distincția „drept al popoarelor”, acceptă să adăpostească în propria casă sau să ajute mai mulți evrei pentru a-i scăpa de deportare, fapt ce – după relatările fiicei sale – nu a fost niciodată o acțiune la fel de riscantă precum adăpostirea, mai târziu, a partizanilor anticomuniști. Aristina își amintește că, în ciuda faptului că în comună erau staționați atât nemți, cât și jandarmi ungari, aceștia „nu umblau prin toate coclaurile după partizani, cum a făcut Securitatea mai târziu. [...] Nu se împrăștiau prin păduri să-i caute pe dezertori”.

Aristina începe liceul după terminarea războiului, dar nu apucă să-l termine din cauza represiunii comuniste. După instaurarea regimului comunist, Nicolae Pop adăpostește în casa sa 3 oameni căutați de Securitate: un membru al fostului Partid Național Țărănist și 2 studenți. Din această cauză, în mai 1949, familia se trezește cu Securitatea la ușă. Avertizați de Aristina, cei trei reușesc să scape, însă familia intră în vizorul poliției politice. Lui Nicolae Pop i se propune să colaboreze cu Securitatea pentru prinderea celor 3 fugari. Ofițerii de Securitate i-au propus pădurarului să-i ajute, pentru că nu doreau decât „să-i readucă la facultate” pe tinerii căutați. În schimbul acestui ajutor, lui Nicolae Pop i s-a oferit o funcție în cadrul Securității. Văzând însă că omul nu cedează, ofițerii și-au îndreptat atenția către fiica acestuia, Aristina, căreia i-au promis că va termina liceul fără probleme, că va lua bacul și că va intra la facultate dacă le spunea unde se ascund cei trei. Fata refuză să vorbească, susținând că nu știe nimic.

În ziua următoare, unul din cei trei, Vasile Pașca, e prins în munți, arestat și adus acasă la familia Pop. Securitatea se întorsese aici pentru a-l aresta pe Nicolae Pop, obținând anterior un mandat pe arestare. Acesta reușește însă să fugă. În ziua următoare, pe 13 mai, Aristina și unul din frații săi, Achim (21 de ani), se alătură tatălui pentru a scăpa de persecuția Securității.

Treptat, grupul de rezistență Pop-Oniga (de la Atanase Oniga, preot greco-catolic persecutat pentru că refuză să treacă la ortodoxie) se mărește din cauza numărului mare de fugari din regiunea Munților Maramureșului. Li se alătură țărani, dezertori din armată, copii de chiaburi și studenți. Grupul, care se desparte la un moment dat în formațiuni mai mici pentru a se descurca mai ușor (în urma unei confruntări cu Securitatea), supraviețuiește până în 1953.

Imediat după fuga lui Nicolae Pop și a celor doi copii ai săi, restul familiei începe să fie persecutată de Securitate. Toți membrii familiei sunt interogați și bătuți în mod repetat, bunurile lor distruse, iar mama Aristinei este, pentru scurtă vreme, arestată. În cele din urmă, în august 1952, familia e deportată în Bărăgan.

Până atunci, toți membrii familiei Pop, precum și alte rude și prieteni din regiune, au făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe cei refugiați în munți. Grupul a rămas în preajma casei, în pădure, și luau periodic legătura cu familia. Cu toate acestea, nu au fost prinși de ofițerii care supravegheau aproape în permanență casa familiei Pop. Cum au reușit? Spre exemplu, știau că se pot apropa de casă atunci când câinii familiei erau liniștiți și nu lătrau, sau când pe o frânghie din fața casei nu era agățat un batic negru, folosit ca simbol al pericolului.

Aristina povestește că, în toți anii petrecuți în munți, nu au suferit niciodată de foame. Primeau tot timpul mâncare din partea rudelor și prietenilor. Li se aduceau oi, carne de porc, butoaie cu brânză, ciorbă, varză murată, cartofi, chiar și dulciuri. Potrivit Aristinei, „foame, noi, în munți, nu am răbdat. Pot să spun că, în munți, am avut ceea ce poate nici cel mai bogat om din comună n-a avut. Fiecare ne aducea tot ce avea mai bun. Erau niște români extraordinari”.

După despărțirea grupului, oamenii încep să se adăpostească în casele unor prieteni. Aristina e despărțită atunci de tatăl ei, care ulterior se îmbolnăvește și, din această cauză, hotărâște să se predea. Securitatea nu mai așteaptă organizarea unui proces pentru condamnarea lui Nicolae Pop, și îl împușcă în aceeași zi.

După despărțirea de tatăl lor, Aristina și fratele ei sunt adăpostiți de mai multe familii, iar în martie 1953 ajung în casa unui om care îi trădează. Cei doi sunt arestați pe 8 martie 1953. Achim, fratele Aristinei, e împușcat în timp ce încerca să fugă, dar supraviețuiește.

La interogatoriu, Aristina Pop nu face nicio declarație și, în mod surprinzător, nu este bătută de anchetatori. Fata își dă ulterior seama că singurul motiv pentru a scăpat de bătăi și tortură era faptul că fusese ultima prinsă din grupul de partizani, iar Securitatea obținuse deja toate informațiile dorite. Aristina e trimisă în primă fază la penitenciarul de la Oradea, unde se îmbolnăvește de tuberculoză. Ulterior, ea ajunge la închisorile de la Văcărești, Jilava și Miercurea Ciuc.

Procesul are loc în august 1953, iar fata în vârstă de 22 de ani e condamnată la 20 de ani muncă silnică, cu opt ani degradare civiă, trei ani închisoare corecțională și doi an interdicție.

De-a lungul anilor petrecuți în închisoare, Aristina, bolnavă de tuberculoză, a avut norocul să întâlnească doctori care încercau să facă tot posibilul pentru deținutele bolnave, în ciuda faptului că nu le puteau asigura alimentația și tratamentul medical necesar. Ea a reușit să supraviețuiască, în pofida condițiilor teribile din închisori, și a fost eliberată după 11 ani, în aprilie 1964. Se întoarce acasă, în Lăpușul Românesc, și află că mama ei murise cu câțiva ani înainte, la fel și fratele ei Achim (acesta moare după eliberarea din închisoare, din cauza unei boli apărute în timpul prizonieratului).

În 1965, Aristina îl cunoaște pe Nicolae Săileanu, la rândul său fost prizoner politic, cel care-i va deveni soț. Acesta îl cunoscuse pe Achim Pop în închisoare și îi ascultase poveștile despre curajoasa Aristina. Hotărâște atunci că nu se va însura până ce fata nu va ieși din închisoare pentru a o putea cunoaște. Nicolae Pop își respectă promisunea, așteaptă 10 ani de zile, iar în 1965 începe să o caute. Cei doi se căsătoresc în anul 1966, și cu ajutorul unui proet prieten cu familia socrilor, Aristina reușește să-și găsească un loc de muncă, ceea ce anterior se dovedise a fi foarte dificil din cauza trecutului.

Fişa de încarcerare a Aristinei

Aristina Pop-Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii. Povestiri din munți, din închisoare și din libertate, Fundația Academia Civică, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, 2008